Tot citesc, în special la tinere mame, despre lecțiile pe care le învață crescând un pui de om. Recunosc că m-am sustras discret din grupuri de parenting în care am fost invitată, nu pentru că nu am de învățat, ci pentru că depășisem nivelul la care erau părinții respectivi… nu de cunoaștere. În afară de faptul că mi-a făcut sormea cont pe fb pentru că avea nevoie de vecin la fermă, primele postări erau despre Radu, poze și atât. Sigur că aveam și vechea formă de interacțiune pe forumuri, dar eu am citit What to expect the first year și ceva Dr. Spock. Contribuisem la creșterea fratelui mai mic și mai avusesem grijă și de doi verișori când ne intersectam la țară. Și dacă tot am zis de țară, avea mamaie o vorbă despre acțiuni întreprinse și finalizate: să faci “dă termenat” (puteam să scriu corect, dar știrbeam din autenticitate). Revenim și la termenatul ăsta imediat.

Îmi dă fb amintirea de acum 12 ani, respectiv martie 2010, eu șed pe canapeaua acoperită cu o pătură “mare, frumoasă” primită dar de nuntă și pe mine odihnește copilul dorit și așteptat. Ce învățasem eu până atunci, să zicem experimentând cam o treime din viață, aveam 29 în poza aia?! Că un copil înseamnă responsabilitate, nu se pune cine l-a adus pe mine. Apoi, un copil mic e o binecuvântare și trebuie tratat ca atare. Din perspectiva mea de adolescentă a anilor ’90 așa se vedea sau poate așa am ales să văd: copiii primesc cea mai bună bucățică din ciorbă. Eu eram la o vârstă la care puteam să contribui, nu mă întrebam prea mult de ce, aia era, aia făceam. Când am plecat de la spital cu propria odraslă, neonatologul – o tipă foarte tânără de altfel, ne-a dat manualul oficial de folosire și îngrijire: îmbrăcat de confort, baie în fiecare zi, hrănit la cerere, everybody knows the drill. Ne-a avertizat să nu-l ținem numai în brațe pentru că, citez: “Speculează, doamnă! Nu vă lăsați păcăliți că e un boț de 2 kile 400!” Evident că am făcut ce știam deja de la îngrijit alți copii, ce am citit în cărți și multă improvizație. O fi fost bine, o fi fost rău… cred că vom trăi și vom vedea, pentru că nu e un task pă termenate. Plus că așa cum zicea și Drew Barrymore în Riding in Cars with Boys – What do you think this is (if not a job), a calling?! 🙂

Așadar, avem acest work in progress, care se pare că mai stă cu noi, uneori în patul conjugal. Eu încă mai fac humming de Lullaby and good night înainte de culcare și când nu sunt acasă îmi cânt să adorm, fiind eu însămi departe de final draft. Revenind la lecții, lecția cea mai importantă pe care o poți învăța de la copii este de a fi responsabil pentru ce aduci pe lume și pentru ceea ce îmblânzești. Cum zice Micul Prinț – am ales varianta în engleză:

‘“What exactly does ‘tamed’ mean?”

“Well, it’s something too often forgotten,” said the fox. “I suppose it means: to make some kind of relationship.”

“Relationship?”

“Yes,” said the fox. “I’ll explain. To me, you are just a little boy like any other, like a hundred thousand other little boys. I have no need of you and you have no need of me. To you, I am a fox like any other, like a hundred thousand other foxes. But if you tame me, you and I, we will have created a relationship, and so we will need one another. You will be unique in the world for me… If you were to tame me, my whole life would be so much more fun. 

Unde voiam să ajung și este strict părerea mea: Noi suntem copiii cu copii și ne gestionăm relațiile ca atare. Avem impresia că (ne-)am ajuns la o înțelepciune care depășește terenul de joacă sau curtea școlii. Negociem totul de la nivelul ăla și nu mă refer în relația cu propriii copii, ci cu adulții care am devenit și relația cu propria persoană. Am ales să citez din Micul prinț pentru că e o carte pe care o înțelegem mai ușor acum. Avem o responsabilitate pentru ceea ce îmblânzim și avem puterea să ne alegem ce îmblânzim. Sigur că pare mai ușor să creăm o primă impresie de îmblânzitori de top pentru niște străini, când ai noștri ne-au deprins toate trucurile. Cine e speculant acum?!

Deseori visez că trebuie să îngrijesc o fetiță zdrențuită și murdară. În unele vise plânge singură, în altele o dau diverși oameni de la unul la altul, dar nimeni nu-i rezolvă măcar nevoile imediate – cum ar fi să o schimbe. Nu-mi trebuie terapeut, mă ocup eu de interpretare, e ok. 🙂 Nu am lecții notabile de împărtășit pentru că nici nu le-am dobândit, dar acum măcar văd tiparul. Ideal pentru părinți ar fi să-i știe pe copii în siguranță cu învățăturile pe care le-au insuflat, așa cum și ai noștri ar vrea să ne știe la fel. Dar noi tot ne mai rupem un picior, ne julim la suflețel și am vrea să experimentăm lumea cu propriile simțuri, unde mai pui că e amuzant să înveți din greșelile tale… exact cum o să facă și copiii tăi. Așa că… ce lecții, dom’le? Aia cu iubirea necondiționată tot cu propria persoană ar fi bine să înceapă și ideal epoca BC- Before Child. La mine nu s-a potrivit și uitându-mă la serialul Station Eleven (e bun de tot) o să las replica de referință: There is no before!

Aud pe fiul meu împărtășind un banc cu tacsu’:

– Ce-ați băut?

– Schweppes.

– Schweppes cu ce?

– Schweppes cu mă-ta!

Acolo suntem cu lecțiile, liber la glume cu mă-ta.