Mă uit la un serial suedez care se numește Dragoste&Anarhie, nu mai zic când am timp de seriale că parcă mă justific. Serialele mele din pauza de masă au ajuns deja la al doilea sezon, ăsta e cel cu tipa care îndrăgostește de colegul mai tânăr fix în mijlocul crizei vârstei mijlocii – orice o însemna mijlocul vieții pentru fiecare. În acest al doilea sezon, tatăl ei se sinucide, ea e divorțată și îl dă afară din viața ei p-ăsta micu’ din motive doar de ea știute. De fapt, știute de noi toți când suntem tâmpiți să estimăm pentru ceilalți cât pot duce și le curmăm suferința înainte să decidă dacă vor să li se curme suferința sau să se înhame la ea (sau… cel mai rău… dacă vor să fie alături de tine cât suferi). Adevărul că ne comportăm total aiurea având o vârstă de la chiar noi înșine ar trebui să avem mai multe pretenții. Anul ăsta mi-am pus ochelari… habar nu aveam că e nevoie. Pentru asta trebuie să-i mulțumesc mamei mele, ea intervine mereu în viața mea și consider că e bine să o las – uneori se dovedește bine pentru amândouă că a intervenit. Altfel, am asimilat și eu în sfârșit informația conform căreia eram agresorul partenerului de viață tot dându-i soluții pe care nu mi le cerea.

Uitându-mă la acest serial, îmi dau seama că nu eram atentă nici măcar pe jumătate cât sunt de obicei, mi-e mai greu să ascult filme când sunt în limbi nordice. 🙂 Dau înapoi și urmăresc, personajul feminin e pă căutare masivă de inner peace și nu prea-i iese, sărăcuța. Parcă am mai văzut filmul ăsta… la yoga le zice profesorul că: Sadness is a toxic slag product și că prin curățare fizică cu expunere la puțină durere vor atinge iluminarea. Apoi le pune să respire, aproape urlând că self-development nu e pentru cei slabi de inimă. Aproape îmi venea să plâng revăzând niște episoade din viața mea reală. O să mă citez din prima postare de blog pentru că e postare aniversară: Irina Writes împlinește 8 anișori. Din prima postare: Mă alătur şi eu semenilor mei doborâţi de un cer prea greu, până ne facem mici, insignifianţi. Când a început să fie greu să fii tu, să farmeci lumea prin unicitatea ta? Stai drept, nu mânca pâine, bea apă, nu fi vulgar, nu fi anxios şi pentru Dumnezeu, relaxează-te că o să te îmbolnăveşti! Și dacă tot l-am numit pe tată: Jesus, când a devenit atât de imperativă iluminarea, relaxarea și apartenența la o categorie? Nu mai știm să fim cu noi altfel decât cum am citit în cărți, cum ne zice numărul de destin, karma, coach-ul și mulți alții. Am primit și eu o întrebare legată de tristețea care mă cuprinde ori de câte ori îi dau voie. Ce înseamnă? Înseamnă că jelesc. Ce nu am vrut să văd de nu am știut că am astigmatism? Nu am vrut să văd că ne îndepărtăm unii de alții crezând că vindecarea vine din practicat regulat ritualuri. Nu am vrut să văd răutate. Nu mi-au trebuit nicicând reacții din rana de abandon și nedreptate care să urle la mine că eu nu mișc, că nu mă revolt și nu acționez. Un alt personaj din film zice că a perfecționat tehnica de a nu face diferența între ceea ce simte și ceea ce crede că trebuie să simtă. Eu doar simțeam și văzutul era puțin fuzzy, acum s-au aliniat. Se simte că m-am maturizat, nu mai trebuie să verific conversații sau să analizez situații – mă duceam înapoi pe ele să le despic în 1000 de fire și să înțeleg. Am înțeles.

Iluminarea pe înțelesul proștilor e un roman pe modelul The Idiot’s Guide… în care eroina noastră nu găsește decât ipocrizie căutând rețeta perfectă pentru iluminare. Mă simt în viața mea că aș urla la niște semeni că nu contează niciodată cine a început… la fel cum eroina serialului se ceartă cu tatăl ei pentru că a lăsat-o singură. Îi zice să termine cu aparițiile ca să trăiască și ea, el îi zice că termină când începe ea… să trăiască. E complicat să ne hotărâm să fim altceva decât vizitatori în propria existență, să nu mai conteze să ai dreptate, să câștigi și cel mai rău dintre toate în opinia mea: să nu fim proști! Să te uiți la tine cu mândrie că ai înfrânt o nouă zi în care nu te-ai bătut în ego cu nimeni, că nu ai lăsat să vorbească ura în numele tău, că e freaking hard în fiecare zi și tu nu ai devenit o acritură. Îmi place tristețea căreia îi zic melancolie… și la întrebarea la cine mă încarc când nu mai pot, răspunsul este că sper să mă încarc din interior. Ok, și când nu mai poți? Când nu mai pot, o să sper să culeg ce am semănat, atât.

Îl învăț pe Radu că cel mai deștept cedează și aproape mă simt deșteaptă… iluminarea posibil să vină prea târziu ca s-o apreciem cum ar merita… o să fiu mereu recunoscătoare că am găsit scrisul ca vindecare. A fost drăguț photos că mi-a amestecat colajul pus în ordine de mine, 9 poze pentru 8 ani de expunere a rănilor, a bucuriilor și aniversărilor. 8 ani de selfies, de înfruntat diverse frici, publicat cărți și evadare în Social Media, tabere, wine trips, after parties și mulți, mulți oameni. Citind despre misiunea personală în căutările mele despre sine, un singur lucru rămâne: Evoluție! Răspunsurile și căile le găsește fiecare, dar când cineva urlă la noi: hai cu inner peace! să ne amintim că vorbesc despre ei. Peace!