Să ne bucurăm așadar!

on

Fiind printre ultimii consumatori de video, nu am decât să citesc tot ce mai găsesc pe SM: nu s-a terminat discuția despre premii. Cum sufăr de insomnie, pe la 2 noaptea încercam să citesc o postare pentru că mă atrăsese peștele de sticlă din poză. Eram destul de obosită, mi-a luat ceva să înțeleg analogia făcută de autoare cu peștele care stătea în mod normal pe televizor. Nici nu are rost să dezbat sau să combat, tocmai pentru că nu am înțeles mare lucru. M-a surprins însă că nu se oprește acest trend, posibil alimentat și ceremoniile de absolvire.

M-am lăsat cuprinsă și eu de febra premierilor din prisma băiețelului meu care a terminat clasa a V-a și a altor late bloomers – absolvenți de a doua facultate. S-a lăsat cu emoții de toate părțile, dar m-a surprins neplăcut să aflu că încă sunt profesori de facultate care așteaptă să se cânte Gaudeamus pentru a-și trata ca egali studenții de 40 de ani. Întâmplarea sau mă rog, o să-i zicem întâmplare, face că m-am familiarizat cu o lucrare de licență având ca bază cărțile luiJeffrey Young. Tot citind în stilul meu clasic, cantități mari de informații fără să aprofundez, tot mă loveam de Lifetraps: “A life trap is a pattern that starts in childhood and reverberates throughout life. It began with something that was DONE to us by our families or other children. We were abandoned, criticized, overprotected, abused, excluded or deprived – we were damaged in some way. Eventually the life trap becomes part of us. Long after we leave the home we grew up in, we continue to create situations in which we are mistreated, ignored, put down, or controlled and in which we fail to reach our most desired goals.” (Jeffery Young Pd.D.) Acum avem lifetraps cu premii… shaming că noi nu întindem capcane copiilor noștri… eu așa o văd. Sigur că nu era bine cum se făcea când eram noi mici, dar nici nu are sens în mintea mea cum putem vindeca asta făcându-ne și mai mici ca adulți. Prima lecție a venit în clasa a V-a, după 4 ani de coronițe cu doamna învățătoare Cerasella, premiul 3 durea puțin din motive întemeiate. La noi în clasă era fiica unei învățătoare și o cunoșteau toți profesorii, stăteam în aceeași bancă și eram și prietene. A mutat-o după anul respectiv pentru că eu mi-am permis să cer socoteală pe lucrări identice – mă atinsese pe nedreptate. Am aflat curând că nu mai putem fi prietene când mama ei mi-a trântit ușa în nas pentru îndrăzneala de a verifica realitatea. Eu nu cerusem drepturi speciale, egalitate suna bine. Am repetat idealismul ăsta abia prin anul I de facultate la examenul de Statistică. Am luat doi și m-am dus la decan să-mi spună ce am greșit… mi-a explicat: Doi, domnișoară! … Ce program aveți la vară?! Iote, să stau sub nuc la mamaie să învăț pentru restanțe.

Între aceste două momente definitorii pentru formarea mea s-a aflat școala generală și liceul. În clasa a VIII -a am luat premiul întâi doar pentru că cel mai deștept elev din clasă era un băiat timid care se lăsa impresionat de examenele care se apropriau. Era cel mai deștept într-un fel în care eu nu am fost niciodată, dar coronița este și pentru ăia mânați de true grit, disciplinați și cuminți. Am avut mereu o memorie bună, am fost cuminte, fricoasă și determinată, cu accente de people pleaser. Nu pot să zic tocilară pentru că rețineam destul de ușor și eram atentă în clasă; dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată, eram bună la chimie. Poza de la postarea de azi e de la banchet, am avut o coroniță cu margarete, o rochie făcută de mama pentru ceremonie și una de banchet și cred că s-au probat mai mulți colegi cu coronița, fără să fie nicio supărare.

La liceu era și mai distractiv (NOT!), dar eu altceva voiam să zic. Nu coronița e problema, nu tocilarii, nu părinții care doresc ce e mai bun pentru copiii lor… ci reality check. Noi am “învățat” de la o vârstă fragedă că realitatea nu e ceea ce credem noi că este. Pe același, fix aceleași subiecte la Statistică am luat 10 în restanță – părinților le-am zis că mă dusesem la mărire. Sigur că nu era mereu la fel, adică uneori era pe bune. Înțeleg nevoia de normare, dar există opțiuni pentru fiecare copil și părinte, mie mi-au plăcut testările dintotdeauna – e adevărat că acum mai des pentru joburi. Cu ce nu sunt de acord și probabil mi-au trebuit vreo 35 de ani să-mi dau seama, este că nota nu reflectă ce ai scris în lucrare/examen/aplicație. Că de multe ori reflectă ce trebuie să dea bine la socoteală, la planul inițial. Era puțin dificil să procesez, apoi să înțeleg și să accept, că profesorul nu avea încotro, așa cum îi explicam fiului meu că faptul că învățătoarea urlă e despre ea. Putem să creștem copii veseli și deștepți în mediul ăsta, să-i învățăm să se încreadă în ce le spune intuiția și chiar dacă pare mereu prea devreme pentru lecția asta: Live and let live! Îmi vine de multe ori să verific realitatea când sunt într-un nor de bs care exact asta este, gaslighting e un termen prea blând. Mă și ambiționez să nu repet ca asigurare că interlocutorul a înțeles cuvintele care îmi ies pe gură, dar e bine că mă exprim mai des în scris. Ai zice că și asta poate fi contestat, dar în ultimul timp devine o luptă inutilă să scoți dovada datată când s-a zis, s-a promis, posibil s-a și semnat. Nici nu mă obosesc să mai scriu (mai mult decât am scris în cartea Un loc doar al meu) despre avort, mi-e să nu mă trezesc că îmi zice cineva că nu e adevărat ce am simțit. Asta e partea pe care o iubesc la evaluarea de situații: Știi că atunci când faci cutare lucru, pe mine mă face să simt asta. Răspunsul: Nu-i adevărat! Indiferent dacă răspundul vine de la un bărbat sau o femeie: o dată e gaslighting că eu nu am făcut ce zici tu și a doua oară că nefăcând, minți că te simți așa. Cine se vrea câștigător în lupta asta?!

Am făcut un pic de curățenie și am dat peste o felicitare de la învățătoarea mea, mereu mă surprinde plăcut, oricum nu țin în casă decât diplomele esențiale. Scrie acolo: Nu prin cuvinte ai acțiuni asupra altora, ci prin ființa ta însăși. Eu tot mai insist și cu cuvintele…

Advertisement

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s