S-a petrecut cea de-a treia vizită la Apogeum, o confirmare că încă mi-e drag de ei și că așa cum bine zicea replica Emmei Thompson – I love it and true love lasts a lifetime. Citeam zilele astea o dezbatere despre recunoștință, e aproape reconfortant să reluăm ritmul de dezbateri pe teme puerile. Cred că ne exprimăm prea puțin afecțiunea, că a devenit o excepție să spui te iubesc altcuiva decât copilului. E și teama de apropiere, posibil de ridicol, de folosire până la uzură a unei expresii care ar trebui spusă într-un cadru solemn. Am tendința de a mă îndrăgosti de locuri mai degrabă decât de oameni, acolo îmi permit să las intuiția să mă ghideze și nu mă supăr când sunt dezamăgită. Posibil să funcționeze la fel de bine cu oamenii, dacă i-am lăsat în viața noastră cât vor ei să stea, apoi am îmbutelia experiența și am pune-o pe un raft pentru revizitări, uneori în locuri întunecate. 🙂

Sâmbătă după-masă, după un drum de o oră jumate, stau în magazinul cramei lângă amfore și-l ascult pe Ștefan Timofti. L-am mai ascultat și cu alte ocazii, de gală și casual, știe cum să facă povestea diferită de fiecare dată, aproape mi-aș dori să fiu ghid și să am același feeling de adaptare a discursului la auditoriu. De data asta suntem casual, nu e presstrip, e #summerpartylaapogeum, o sumă de oameni pe care îi unește dragostea pentru vin sau pentru scris – un grup pestriț. La mesele dintre vii tronează din loc în loc câte o floarea soarelui în vaze albastre improvizate din sticle de spumant. Aflăm de la proprietarul cramei că apogeul serii va fi chiar onoarea de a degusta Patrimoniu de Fetească Neagră – 4 ani de Fetească Neagră într-o combinație ce reflectă măiestria omului smerit care și-a dedicat viața unui ideal – domnul Mândru.

Despre Dealul Mare se găsesc analogii cu Italia, dar eu nu am văzut Toscana la apus, am vizitat ceva similar în Franța. M-am simțit însă mereu privilegiată să redau prin intermediul scrisului senzații și imagini, tot ce poate cuprinde talentul despre senzorial. Despre Apogeum scriam acum doi ani: O să te trezești izolat în cel mai plăcut mod cu putință, te retragi între vii în după-amieze cu căldură moale de august, te întinzi și privești cerul sau îți îmbeți simțurile cu parfumul strugurilor. În tot timpul ăsta te așteaptă la rece un Summer Wine, ceva ușor de vară, ca spiritul tău atunci când l-ai cunoscut pe EL – sprințar. 

Adaug acum, dacă tot stai și cugeți între vii, ți-aduci aminte de alte zile când căldura de august toropea, tu ești mică și păzești o vie de grauri. E aproape ridicol să mă duc acolo, dar dacă mă duc în 1990 și ceva o să regăsesc mai mult decât o Irinucă care stă probabil pe un preș țesut de mamaia ei, care din timp în timp sperie acustic graurii. Aud țiuit de gâze, singurele care mișcă în căldura care parcă în fiecare an surprindea. Dacă mi-aș apropia urechea de pământ, aproape l-aș auzi cum se crapă și adieri insesizabile fac să foșnească frunzele de vie. Mă pierd în lupta unei furnici pe drumuri care-i par mereu greșite, nici nu-mi dau seama dacă mi-e sete sau mănânc fructe necoapte de plictiseală, căci strugurii nu mă atrag. Renglotele s-au dus, au rămas prunii bătrâni cu fructele verzi care nu sunt niciodată acre și au o culoare înșelătoare, vineție. În mintea mea se croiesc scenarii care fac timpul să se scurgă cu și mai mare lentoare – mintea mea necoaptă urăște via și sarcina asta lipsită de sens. Mă gândeam nu demult că am fost un copil singuratic și nu neapărat ca alegere, dar contemplarea și melancolia de atunci sunt puse acum în sticle, pe ani. Am fost mereu serioasă, e nevoie de ceva foarte amuzant care să mă facă să zâmbesc, privind în urmă pot să apreciez că eram păstrătoarea recoltei, lucru deloc de neglijat. Și dacă tot m-am dus acolo înțeleg că mărul ăla de zemuia uneori pe barbă, crocant și puțin astringent poate să te ajute să identifici nuanțele surprinse într-o sticlă elegantă de spumant. Poate nu le identifici mereu corect, ai o idee, o surprinzătoare călătorie în timp, să poți să zâmbești indulgent unui trecut. Apoi inspiri, adulmecând băutura care s-a schimbat și deja via a fost scoasă, e vară târzie și în curte miroase a fum, a fructe fermentate de la vecinii care au fost la cazan să facă țuica, nu tescovina. Mănânc grăbită, parcă pe furiș, zmeură care nu e coaptă, e multă zmeură unde creștea odată via. Trec pe rândurile cu roșii din solar și mă ating de frunzelelor, îmi place mirosul lăsat pe pielea încinsă și bronzată. Responsabilitățile s-au schimbat, nu e timp de contemplare, coc ardei și vinete pe o tablă și pun masa pentru toți, pentru mulți. Afară s-a întunecat, adâncesc nasul expert într-un pahar și ochii sunt inundați de emoție. S-a schimbat anotimpul și e frig, miroase a prune uscate cu orez, aburi se înalță spre cer dintr-un tuci așezat la spatele casei.

E final de seară memorabilă la Apogeum, poți alege să rămâi peste noapte în hotelul amenajat în fosta grădiniță sau chiar în conacul recondiționat cu bun gust. Domnul Mândru ne povestește cum nașterea acestui vin nu poate fi știință exactă, posibil a niciunui vin. Nu este nici accident și nici întâmplare norocoasă, este onorarea identității și contribuției fiecăruia la tot. Zice dex despre apogeu că este punctul cel mai îndepărtat de Pământ la care se află un astru pe orbita sa, cu sinonim culminație. Nu e frumos să știi că oricând poți să-ți tragi seva din referința pe care ți-o setezi, oricât de departe te-ai afla pe un traseu al vieții?! Nu devin o savvy în ale vinului, doar am înțeles că pot să mă raportez la ele ca o contribuție inedită la formarea mea – fără să mă supăr pe aspectele pe care nu le-am putut controla. 😉 Las și o poză care mi-a plăcut mult la vremea respectivă, de la crama vizitată în Franța acum 7 ani: de contemplare de ani și nuanțe.