Am vrut să fiu rea și nu m-a lăsat blogul… adică el m-a întrebat dacă vreau să ies și eu am zis ca la instalare de soft: Next, next, I agree. Adică nu mi-a salvat răutățile. O dată pe an, din rațiuni nu neapărat înălțătoare, ajung să mă plimb alături de părinți. În 2018 când am mers la comemorat de 1 noiembrie, mă întrebam când voi mai apuca să fac asta alături de ei. În 2019 nu am mers, 2020 știm cu toții cum a fost, în 2021 a murit cineva din familie și în sfârșit suntem într-o vacanță adevărată: versiune completă Alexe și Leuca. Ne-am propus traseu obositor, dar cu semnificație. Prima oprire a fost Govora la vila de protocol a familiei răposatului dictator cu care trăiam decenii de împliniri mărețe. Un gen de vilă cu o poziție idilică, cotată 3* și care se aliniază cu standardele epocii: de acum 3 decenii. Nu s-a mai făcut curețenie zdravană de multicel și sunt recunoascătoare că mirosul mi-e familiar: ca-n casa de la drum de când trăia mamaie. Acolo era justificat zic, era pământ pe jos, aspirat temeinic de mine și așternut cu ziare în fiecare primăvară și toamnă, un strat de preșuri și o mochetă care posibil să-mi distrus ceva pe la coloană. Cred că doar Ăl de Sus îmi dădea putere să o scot din casă rulată și atârnată de-o parte și de alta ai celor 156 de centimetri ai mei, să o curăț cu peria și biocarpet și să o întind la loc. Eram tare mândră de curețenia asta și când venea unchiul meu în vizită decreta pe un ton superior: Fa, aicea miroase urât! Nu avea rost să-l contrazic, așa mirosea la Govora, deci evocator. Ne obișnuim mai ușor cu mucegaiuri familiare. Dar… lipsa unei rigori în curățenie era compensată de zelul personalului puțin, ca peste tot. Pentru cine nu știe, la Govora este un ștrand cu Iod care are cea mai mare concentrație din Europa (așa se auzea în difuzoare), un ștrand cu apă sărată și unul în care să se spele copiii veniți cu bunicii la băi. Departe de mine să fiu sarcastică, chiar m-am simțit bine. Plus că unele distracții nu sunt pentru mine și nici totul nu trebuie să fie despre mine – sunt locuri drăguțe în Govora, e aproape de capitală și asta e bine.

Next stop a fost la Vlaha, nu pot să ratez o vizită la cel mai bun restaurant de lângă Cluj – se pare că distanța nu-i împiedică pe clujeni să-l viziteze relativ des. Merită să menționez că suntem rude și asta nu mi-a întunecat judecata nici în calitatea mea de redactor al unei reviste de Horeca. La Restaurant Csani poți să afli cum e gulașul adevărat, eventual și varianta de care nu știai că va fi noua preferată cu fasole și cârnați picanți. Eu am o slăbiciune și pentru gogoșelele cu gem de măceșe și de clătitele cu mac nu mai scriu că mă întind. De ani de zile, oamenii de la Csani mențin standarde și exigențe și cred că știe toată lumea că asta nu e puțin lucru.

Acum scriu de la Pensiunea Ioana, din Gherla – locul din care pare că mereu am ceva bucăți de suflet de adunat. Îmi zicea un prieten dacă nu cumva am pe cineva la închisoare; deja mă dusesem cu gândul la corespondența cu un pușcăriaș, cum am face noi schimb de epistole lungi și siropoase și când el iese și am fi în sfârșit liberi să ne iubim, să-mi comunice tranșant că nu mai vrea să locuiască cu femei… :)) Anyway, la Gherla o să fie mereu locul pe care eu îl asociam cu lipsa grijilor, cu vacanțe în care citești și când vii de pe deal te așteaptă o bunică cu părul alb-alb care îți pune masa cu supă cu tăiței. Inevitabil scrierile mele ajung la mâncare și posibil ca gogoșile cu lapte bătut de la Csani să mă fi îmbunat și nu mai scriu urât despre starea jalnică a Ospitalității. E și mai posibil ca în sfârșit să fi spus la revedere cum se cuvine unor vremuri și văzându-mă în selfie să realizez că nu mai e chiar mult până când voi fi bunică – exagerez pentru efect.

Mi-am păstrat un articol de la scena 9 care promitea și citindu-l nu m-am regăsit deloc: Rușinea de a îmbătrâni, accentuat la feminin. Acum circulă ceva pe fb, uneori fără autor, cu mii de reacții și care începe cu pofta de parizer. În primul rând, nu cred că în familia mea s-a mâncat vreodată parizer, dar vreau să o duc pe mama la bucătaria.local food pentru că sigur o să ne placă parizerul lor pane. Vorbește postarea respectivă despre vremuri de întovărășire maximă, în care o vecină împărțea la toată scara blocului din puținul ei și vara avea grădină de legume de-ntingeai în salata ei de roșii până aveai brain fog d-ăsta modern. În primul rând, ne merge vorba că suntem popor ospitalier, dar eu nu văd decât oameni epuizați, oameni care trăiesc după alte cutume și care au uitat cam repejor că e bine să ne spălăm pe mâini. Nu ne împiedică nimeni să fim prietenoși unii cu alții, să ne oferim pe noi și ce avem mai bun de câte ori se ivește ocazia! Am pus semnul exclamării că e ridicol să ne lipsească asta și să strigăm sus și tare că exemplul personal începe cu altcineva. În Ospitalitate asta sare în ochii întâi: nimeni nu e dispus să facă efortul suplimentar, indiferent cât de neînsemnat ar fi. Sigur că dacă te uiți la clădiri care arată la fel ca acum 40 de ani și sunt prezentate ca recondiționate, aproape ești recunoscător că nu scot și vreo 2-3 reprezentați ai școlii de ospitalitate împăiați de pe undeva.

Revenind la dorința mea de a fi acea bunică, de unde până unde ne e rușine că îmbătrânim?! Eu abia așteptam să stau la masă cu tata, el să facă cinste, să discutăm politică externă în timp ce eu îmi aprind țigara șmecherește. Sau binecuvântarea de a-i avea pe amândoi în alături când mâncăm brânză cu ceapă într-o pensiune comunistă și alimentăm discuții cu palincă de bună calitate. Se pare că trebuie notat undeva și iata-mă notând: e bine că putem să facem asta, e bine că ne dăm voie și ne permitem, e bine că nu ne-a schimbat nici vârsta și nici înrăirea de clasă, deși mergea mai bine o slană la ceapa aia. 😛 Problema, dacă ar fi vreuna, e că eu plec urechea când aflu că pare că sunt gravidă și e o gafă că nu mai am voie, nu că aș fi prea bătrână. Nu am albit de la vârstă, mai degrabă de la mesaje de 2 lei de pe fb, postări care ne zic că nu ne panicăm suficient că nu suntem buni unii cu alții, că nu ne apreciem cât suntem în viață și alte gogoși. Menționez pe final că e frumix la Pensiunea Ioana și că s-a făcut mult trainspotting și în această vacanță: vizită la triaj la Dej și de pe deal din Gherla vreo patru ore. Refrenul rămâne același, nu-mi aduc aminte autorul: Lebăr de ficat de porc, la el mereu mă întorc/Lebăr pe pâine, lebăr pe mâine/Lebăr merge cu orice, chiar și cu mazăre.