Ca de obicei voiam să scriu altceva, poate ceva înălțător. Am așteptat să treacă sau să se atenueze toate somatizările din vacanța care a trecut. Rămăsesem la vizita la Gherla și am fost blândă în descriere, nu povestesc despre faptul că invariabil aceste vizite se lasă cu vizite la cimitir. E morbid, dar s-a continuat pe aceeași temă, stând la sufrageria mătușii din Arad – cine vrea pomeni și cine sicriu bogat. Glumesc, dar nu prea! Nu-mi dau seama dacă mă simt mică sau mare în casele acestor oameni în care îmi petreceam frânturi de vacanță. Dacă mă gândesc acum și nu vreau să o spun cu vreun resentiment: se simțea că eram plimbați pe la niște adulți care nu aveau timp de noi (de mine și de sormea). E ca și cum cineva mi-ar trimite copiii ca să vadă capitala și eu ar trebui să-mi iau liber să-i plimb de colo-colo, să caut niște casete video cu desene, să-i țin după mine peste tot că sunt prea mici să stea singuri și evident să le dau de mâncare. Sigur că-mi dau seama că probabil m-aș bucura să pot face asta, dar vorba lui Macanache – E frumos la București, dar cât de frumos să fie?! Vacanțele la bunica paternă mi le-am împachetat frumos să fie digerabile și cele de la mamaie nu erau vacanță, era singura opțiune. Exact asta se vede pe rețeaua mea favorită, cum pun eu în postări doar partea frumoasă ca nu cumva să jignesc persoane care nici nu mai sunt printre noi. Copilăria și adolescența arată ca tot conținutul din insta și fb, ne facem reclamă la propria viață de parcă am fi turiști în ea și ne convingem că merită un sejur.

Ah, sigur că există și lucruri frumoase, nu absolutizez – de exemplu o spumă de zmeură care prin anii ’90 nu i se părea niciunui DSV toxică. Citesc acum o carte a lui M. Scott Peck și în introducere vorbește despre disciplină și cum contribuie asta la vindecare prin abordarea matură a problemelor. Scopul declarat al acestei vacanțe a fost vizita la pichetul unde tata a petrecut 9 luni din cele 14 dedicate serviciului militar obligatoriu. Obligatoriu, da?! Și eu voiam să văd locurile despre care citisem în cartea lui și i-am dat călătoriei o aură demnă de romanul lui Foer – Totul este iluminat. A fost mai degrabă la nivelul cărții lui Scott – The Road Less Traveled original: ‘Un mare general, comandant de armată, ne-a spus: „Singura mare problemă în această armată, şi bănuiesc că în orice organizaţie, este că majoritatea comandanţilor vor sta uitându-se la problemele din unităţile lor, privindu-le drept în faţă, fără a face nimic, ca şi cum problemele ar dispărea dacă ei ar sta îndeajuns de mult.” Generalul nu vorbea despre oameni slabi sau anormali din punct de vedere mintal. El vorbea despre ceilalţi generali şi colonei, oameni maturi care şi-au dovedit competenţa şi care sunt formaţi în disciplină. Părinţii sînt conducători şi, în ciuda faptului că de obicei sînt prost pregătiţi pentru aceasta, sarcina lor poate să fie până la ultima picătură la fel de complexă precum aceea de a conduce o companie sau o corporaţie.‘ Așadar, l-am urmat pe tata pe dealul golaș, într-o zi toridă de iulie și am mărșăluit către o antenă care marca locul fostei cazărmi. Mama și cu mine am cedat la un moment dat și poza asociată postării e de la întoarcerea lui victorioasă. Mi-a fost teamă și am ținut pentru mine, că vizitarea acelui loc după 50 de ani se va lăsa cu o somatizare… a lui. Mi-am regăsit în călătoria asta apetența mea de agresor, dorința puternică și deloc ascunsă de a face bine cu forța, de a anticipa, pe scurt de a face pe deșteapta cu orice ocazie. Sunt deșteaptă sigur, sunt fata părinților mei, dar sunt și produsul educației primite de la sormea – cea care ne numește nesimțiți când simte că așa suntem. Ne e cam frică de cuvântul ăsta, dar oare nuanțat nu ne-am obișnuit să fim nesimțitori?!

În una din zilele de vacanță m-a înțepat o viespe chiar în timp ce stăteam la masă. Mă întreabă o prietenă ce asociez acestei întâmplări. Mă gândesc ce drăguț că după ce am smuls acul, tata a mers la mașină și mi-a adus un fenistil să-mi dau pe locul înțepăturii. D-aia nu am scris, pentru că indirect am aflat că înțepătura mea l-a distras pe tata de la ceva. Am trecut ca un fulger prin multe amintiri în care nu conta(m) și mi-am dat seama că sunt surprinsă că acul viespii a trecut prin platoșa pe care mi-am construit-o. Că tata nu știe mare lucru despre mine și faptul că eu nici nu am suspinat la înțepătura dureroasă e măsura în care sunt nesimțită cu mine. Sigur că nu dau vina pe adulții care ne creșteau, de la părinți la bunici și unchi și mătuși, dar mi-am făcut un crez din înțelegerea lor – ca și cum mi-aș dori să-mi asum o responsabilitate care nu-mi aparține. Nu mi-a cerut nimeni să scriu despre ei de bine, mi se pare de bun-simț. Am înțeles, dar nu am acceptat că tot ce făceau era justificat pentru vremurile respective. Dar am înțeles de la nivelul ăsta, pentru copilul care eram nu se dă timpul înapoi. Zice Scott Perk: ‘Nu putem soluţiona problemele vieţii dacă nu le soluţionăm. Această afirmaţie ar putea părea o tautologie stupidă sau o afirmaţie care se demonstrează pe sine, totuşi pare dincolo de înţelegerea celei mai mari părţi a rasei umane. Acest lucru se întîmplă pentru că trebuie să acceptăm responsabilitatea pentru o problemă înainte de a o rezolva. Nu putem rezolva o problemă spunînd „nu este problema mea”. Nu putem rezolva o problemă sperând că altcineva o va rezolva în locul nostru. Pot rezolva o problemă doar atunci cînd spun: „Aceasta este problema mea şi depinde de mine să o rezolv.”

Călătoria aia se termină, chiar mergând pe un drum neumblat aflat la granița cu Serbia, o călătorie în care m-am îmbarcat ca să înțeleg. Așa funcționez eu, trebuie să înțeleg ca să pot să accept, respectiv să integrez. Mă distrează că tata era primul care m-ar fi trimis la psiholog ca să-mi înțeleg fobia cu insectele. Mi-au trebuit 30 și ceva de ani să integrez fantastica noastră putere de materializare și felul în care forța care ne guvernează e acordată la frecvența pe care o emitem. Nu putem să mergem pe drumuri și în călătorii în care nu am fost invitați. Nu putem să ne asumăm să ducem o greutate pe care nimeni nu a cerut să o împartă. La cea mai jalnică ciorbă de pește mâncată pe malul Dunării, mă uit cum o viespe vrea o gură din berea mea și o las să cadă în băutură. Din stânga mea, mama se uită îngrozită dacă sunt capabilă să o las să moară sub ochii mei… nu sunt. Oare de ce nu ne uităm cu aceeași empatie la felul în care ne bicium singuri? Nu putem soluționa problemele vieții dacă nu le soluționăm… dacă ți-e frică de lup nu intri în pădure… viața e frumoasă, da’ merită trăită! Să mai lăsăm jos ghiozdănelul ăla cu lecții și responsabilități care nu ne aparțin, mai ales că e încă vacanță. E frumos să ne imaginăm ce oameni mari și înțelepți am devenit când nici nu putem susține o îmbrățisare de 20 de secunde… sigur, ne putem lua tot timpul din lume să abordăm problemele în ritmul nostru, teoria zice că dacă stăm drepți în viața asta ne putem uita la ele și în următoarea. Glumesc… nici Foer n-ar fi fost mai bine: “When I was a girl, my life was music that was always getting louder. Everything moved me. […]
I spent my life learning to feel less.
Every day I felt less.
Is that growing old? Or is it something worse?
You cannot protect yourself from sadness without protecting yourself from happiness.”
― Jonathan Safran Foer, Everything Is Illuminated