Sunt șeful tău!!!

Am participat ieri la un eveniment în care se dezbătea printre altele noțiunea de well-being, retenție și incentivare a angajaților. Pe lângă faptul că nu eram în cea mai bună formă, rar sunt în cea mai bună formă și asta e ceva cu care m-am obișnuit, vremea și frigul din sală au adăugat un oareșce dramatism zilei – asta ca să fiu blândă. Am avut ocazia să-mi reamintesc de ce aleg să-mi dedic atâta timp introspecției și vindecării traumelor de tot felul, în ritmul meu de acceptare și păstrându-mi aura de melancolie la care țin atât de mult. Mi s-au perindat prin fața ochilor cele două momente definitorii în care superiorii au țipat la mine, urlat mai degrabă. Era un urlet de neputință și deși a avut loc cu mulți, mulți ani în urmă, nu cred că avea legătură cu mine. De-a lungul carierei mele au existat și cazuri în care m-am revoltat prin niște mesaje pe care eu le vedeam furioase, posibil să nu le fi citit nimeni până la capăt sau măcar să atingă cât de cât efectul dorit de mine. Nici nu pot să afirm că-mi doream să produc daune morale printr-un mail, cred că cine a interacționat vreodată cu mine știe că doar răceala e răspunsul la încălcarea spațiului meu persoanal și a limitelor.

Fără să duc discuția în altă parte, fără să fiu expert HR sau expert de orice fel, mă întreb precum Carrie la final de episod – I couldn’t help but wonder… ce-i mână în luptă pe șefi?! Ambele incidente cu strigături m-au afectat foarte tare, nu pot să zic că d-aia le țin minte, se știe că țin minte toate prostiile… Unul din ele era îndeplinirea unei liste de sarcini, o parte împreună cu un coleg. Mi-am trimis partea conform ddl, urmând (în mintea mea) ca și colegul să-și facă partea când se întorcea din concediu. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama cât de ușor puteam fi manipulată să cred că e vina mea – o vină pe care o recunosc adesea, refuz să afirm evidentul. Dacă suntem colegi într-un open space și șeful a semnat o cerere de concediu, gândesc (îndărătnic evident) că lipsa colegului și cererea îi dau dreptul să nu fie prezent fizic la birou pentru îndeplinirea unui task. Parcă aud… NU PUTEAI SĂ SPUI?!

Al doilea are legătură cu șeful care promite ceva ce nu știe sigur dacă va livra și apoi călărește un angajat să ducă la îndeplinire favorul respectiv. Asta ține de reputația lui și uneori de cultivarea unor relații șicum îl face să arate un angajat care a picat ca musca-n lapte în toată povestea. A reieșit că nu am respect pentru ierarhie, deși pusesem în mișcare procesul și chiar trimisesem un mesaj cu stadiul lucrărilor. În lucrul la compania națională am aflat că și colegii cu o oarecare putere o să facă tot posibilul să ți-o arate… puterea. Zice Scott Peck în cartea tradusă la noi Psihologia minciunii: “Distinguishing it from a “biophilic” person, one who appreciates and fosters the variety of life forms and the uniqueness of the individual, he demonstrated a “necrophilic character type,” whose aim it is to avoid the inconvenience of life by transforming others into obedient automatons, robbing them of their humanity. Evil then, for the moment, is the force, residing either inside or outside of human beings, that seeks to kill life or liveliness. And goodness is its opposite. Goodness is that which promotes life and liveliness.” (People of the Lie: The Hope for Healing Human Evil). Sună de-a dreptul înfricoșător, dar știm că răul există și uneori e în fruntea ierarhiei. 🙂 Parcă văd colegi care știu să urmărească un task pe care l-au pasat, cu entuziasmul unui agent de vânzări. Văd bosumflarea unor prieteni că nu te-ai ocupat de ce te-au rugat și ei… O dată te rog și eu ceva! Favorurile se încheie mereu penibil, tot tu fiind dornic să le curmi suferința: Să ne mai vedem și noi! Și tu ești bine, nu?! DA, NUUU?! :)))

Cum ar zice mamaie, un alt șef al meu care îmi acorda și pauze scurte: Hai, mamaie, să-ți meargă și mâna! Acum îmi merge mâna ca și cum aș bate gura. Avem acest cult al muncii adânc înrădăcinat de generații care au trebuit să se spetească pentru nevoi de bază după ce mergeau la diverse joburi.Cultul ăsta merge bine cu fuga de muncă a altor compatrioți, găsit scurtături și înșelat pe alocuri. Revelația acestui weekend în care m-am văzut cu două colege extraordinare, a fost că sunt prima care desconsideră munca făcută cu plăcere ca fiind ce trebuie – carieră gen. Singurul lucru pe care nu l-am simțit ca pe un job, ca o povară, a fost să gătesc. Dacă pot să-mi acord timp, sunt aproape împlinită pregătind mâncare pentru alții. Nu-mi place să car lucruri nepotrivite pentru statura mea și pentru femei în general, nu-mi place să pretind că sunt fancy și feminină ca să impresionez, nu-mi place să mă prefac, nu-mi plac hainele și încâlțările incomode, nu-mi place să stau nemâncată ca să cintesc un altar al muncii și în general nu cred că profesionalul poate ascunde vreo dramă care nu poate fi reparată. Citesc ieri la Manafu despre quiet quitting, catalogat de multe publicații ca fiind un fake trend în piața muncii. The Guardian se folosește în introducere de numele unei celebrități care se plânge că oamenii nu mai vor să muncească… well, buh-huh! Realitatea: “The latest of these acts of resistance is so-called “quiet quitting”: the newly coined term for when workers only do the job that they’re being paid to do, without taking on any extra duties, or participating in extracurriculars at work.” Deci, nu e un fake trend, e normalitatea.

Pentru că am spus deja că nu era una dintre cele mai bune zile ale mele, îmi trecea prin cap cum s-ar dezamorsa un conflict cu o persoană care e pătrunsă de propria importanță la job. Mai urlu la 28 de zile și nu e vina nimănui, mă scuz apoi și sunt conștientă că scuzele nu fac să fie bine, dar ajută. Nu cred că există ceva care să justifice urlatul la propria familie, cu atât mai puțin la niște oameni care te-au ales să-i conduci, care pun umărul la organizația ta. Soluția oricărei industrii care urmărește retenția angajaților este în opinia mea neavizată, empatia. Pune-te în papucii mei și vezi câte cafele poți să faci în timp ce încasezi bani, faci small talk cu clientul, ești atent să nu se răzgândească, oare a zis că vrea la pachet, încerci un up-selling, pui mănuși, scoți mănuși, te speli pe mâini, ai grijă să nu te scarpini dacă te mănâncă orice parte a corpului, zâmbești, nu transpiri, ești amabil și desenezi și o superbă lebădă din spumă de lapte… apoi înmulțește cu 8 ore de muncă. Când mă ia valul, le permit fiului și nepotului meu să facă mișto de elanul umflat artificial: Pentru sănătatea dumneavoastă, evitați consumul excesiv de sare, zahăr și bășini!

Advertisement

2 Comments Add yours

  1. Silvia says:

    Cine’s io , de’unde mi’s io ?!…..

    Cu alte cuvinte… Cin’te crezi , sefu?
    Cu toții avem origini pământești…

    Like

    1. Irina says:

      Merge și un: Al cui ești tu, maică?! E un fel de trimitere la rădăcini și apel la un strop de smerenie.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s