Mi-a adus fb o amintire de acum 7 ani, dădusem share la pozele de la #webstock… ce vremuri. Știam exact cum arăt eu în pozele alea, m-am surprins că între timp am idee cum se numesc cei aproximativ 100 de oameni care apar acolo. Eu voiam să plec spre casă și fotograful oficial m-a oprit tot să mă surprindă în splendoarea oboselii și umflățelii de atunci. Știu exact și ce se întâmpla, recunosc haine care mi-au plăcut și suferințe care se pot citi direct pe chip. A doua zi urma să facem pomana de 7 ani pentru mămăița, eu îmi luasem liber pentru conferință în loc să fac ce fac de obicei: să contribui personalizat la pomenire. În anul 2015 am sărbătorit 10 ani de căsnicie și tot atunci am mers la Cannes – lucruri care m-au încălzit la suflet. Le țin minte, le pot așeza detaliat și pot să descriu impactul asupra mea, mirosuri, gusturi și senzații. Uneori le pun în scris, alteori le vizitez pentru învățăminte. Apoi mă întreb de ce simt oamenii să facă mișto de procesele de evoluție spirituală a prietenilor de pe fb. Ce îți dă ghes să împrăștii niște venin pe cei care sunt fierți pe trauma transgenerațională, de exemplu?!

Eu sigur sunt fiartă pe subiect, dar nu doar pe ăsta. Cum ar fi să te trezești la constatarea situației din teren, să afirmi de parcă ai fi pe spectru: O, dar câta rana de abandon ai fata mea/băiatule! Cine ți-a dat-o? Cumva părintele de sex opus? Dar ce frumos ți-ai ascuns furia și te-ai gândit să o asmuți pe mine la a treia întâlnire! E adevărat că ai citit despre ele, le recunoști, posibil le observi la alții, posibil să fie ca la terapia de grup: dacă nu ești în grupul potrivit ai impresia că tu ești curat. Atunci doar te uiți și priveșt sau alegi să pleci din fața situației care te ațâță să emiți diagnostice. Și te uiți la bărbați care mănâncă mult și repede și îți taie frazele cu propriile păreri care aproape întotdeauna le bat pe ale tale. Te uiți la femei care în anumită lumină emană feminitate, totuși prinse când nu pozează parcă ar sări la bătaie. Dacă tot ai citit câteva cărți de dezvoltare personală, ai impresia că ești numa’ bun să faci mișto de adepții serialului turcesc, oricare. E ca și cum evadarea ta în binging e mai bună ca a mea, a mea-i mai frumoasă și mai drăgăstoasă – de parcă netflix ne-ar da cinema de artă. Aplicația mea de citate despre efemeritatea vieții trimite uneori niște adevărate perle de înțelepciune: “You can tell how smart people are by what they laugh at.”― Tina Fey. Asta dacă nu cumva azi râdem de cei care pun citate și atunci o să mă ascund că nu sunt așa smart să dau și eu câte-o simplitate d-asta evidentă.

Când rămâneau fără argumente, colegii mei se luau de nasul meu, îi auzeam râzând mult de propriile glume. Aveam “prieteni” care hăhăiau la nesfârșit dacă mi se întâmpla ceva banal, cum ar fi să mă împiedic. La maturitate aud chestii mai elaborate – NOT!: greutate și aspect fizic. În weekend eu am ales să mă râd la Jerrod Carmichael, am dat peste Love at the Store pe cealaltă rețea de streaming. Vedem un Jerrod din 2014, îmbrăcat așa și așa, tresare singur la franchețea unor glume… prea bune glumele. Acoperă toată gama de subiecte generatoare de umor fin, să-i zicem pentru intelectuali. Mai scoate carnețelul din buzunarul de la spate, acolo are probabil notate contextele și succesiunea momentelor – foarte cool. Și ne place atât de tare că-l alegem și pe Jerrod de 2022. Dacă voiam să mă doară ficatul mai bine mâncam un mic… 8 ani mai târziu, Jerrod are dinții perfect aliniați, e muuult mai elegant, pedant, nu se mai agită ca un adolescent timid și nici nu ne mai face să râdem. Puțin se râde, până își așază constelația, până povestește cum bărbații din familie mai aveau și alte familii, cum nimeni nu vorbea, dar toată lumea știa. Cum reușeșc multe familii din SUA și mai știm și alte țări, să se uite fără să vadă. Că odată ajuns la un anumit nivel, chiar de prosperitate, nu-ți mai vine să apari la show-uri de stand-up altfel decât cu sinele tău cel mai autentic. Ăla care în urmă cu 8 ani zicea că talentul bate principiile morale… a dispărut. Acum te expui gol în fața oamenilor care îți sunt fani, dar și în fața mamei, și brusc nimănui nu-i mai arde de râs. Te vezi pe tine acceptat și întreg, dar cu ditamai gaura în suflet. E așa vizibilă că a devenit un show de plâns, pauzele lungi permit introspecții, te gândești la mama ta și toate mișto-urile din lume ți se par irelevante dacă mama nu ți-a dat Good to go! pe orice ai devenit.

Partea cea mai tristă este că oamenii care stau pe margine aleg să nu intre în zona aia de umbră. E urâtă, e deprimantă și poate cel mai înfricoșător e că nu se termină niciodată. Nu e ca Bong-ul din Harry Potter, ca frica de care râzi, o cosmetizezi și dispare ca un balon de săpun. E puțin imatur să nu trecem prin frică, dar cum ar zice versuri de mare angajament de prin anii 2000 – Bag… în lupta altora/Nu-i lupta mea! Nu zic să fim la nivelul ăla de insensibilitate, dar nici nesimțitori în fața unor strădanii clare. Jerrod recunoaște la final de show că poartă și numele combinate ale bunicilor, lucru pe care a încercat să-l ascundă toată viața. Ideea că oricât am ascunde, oricât am posta doar ce vrem noi să fie vizibil pentru prieteni – that shit don’t go nowhere! Tot el spune că i-a fost frică de moarte să-și dezvăluie trăsătura de care făcea mișto în show-uri. Puterea poveștilor care mișcă, forța care pune în mișcare un roast de calitate, e când îți dai seama că sinceritatea excesivă te pune la adăpostul iubirii celor cărora le-ai oferit arta ta. Și asta mă liniștește puțin… am vrut să scriu că e reassuring, mi-a ieșit ca reclama la vinarom cu ioni de argint. 🙂