S-au întâmplat multe și nu m-am obosit să mai scriu despre tot ce simt, poate pentru că mă simțeam încremenită. Se pare că am deranjat cândva spunând că m-am obosit să povestesc, e chiar obositor să relatezi un context pe care nu ai vrea să-l dezgropi, inclusiv din cauza încărcăturii emoționale pe care o are pentru tine. Uneori te obosești din prisma faptului că nu ai chef să te pui în energia de muncă, nu-ți vine și gata. Anyway, printre astea multele întâmplate se numără și ședințele de constelații, interacțiuni cu diverși oameni, filme și cărți. Poate și muzică, să fie ca-n copilăria cu Flori, fete sau băieți… Mă întorceam într-o zi de la un eveniment horeca și m-am oprit la ai mei să termin ziua de lucru. Am zis și cu alte ocazii, mama sigur o să citească asta, de tata nu știu – încă mă întreabă cum se numește blogul meu și dă din cap părând să nu-nțeleagă ce e asta cu .me și de ce nu am luat ceva ce suna mai serios. De data asta chiar nu știu ce să citesc în tăcerea lui, nu discutăm prea mult blogul și scrisul, dar apare frecvent în conversații dacă iese banu’… eu mă prefac mereu surprinsă că nu știe exact ce fac și cât câștig, zâmbesc la gândul că tata e cel mai bun colaborator al meu. Ce fac eu acum nu pare înălțător din punct de vedere financiar, dar asta pentru că mi-am construit viitorul din ceea ce știam, nu am avut imaginația să-l cresc din ce citeam, de exemplu. Deși m-am plictisit pe mine de acest lait motiv al vieții, posibil să nu fi considerat niciodată demn să ai grijă de cineva, nici în calitate de baby-sitter, soră mai mare și nici mamă, acum nici de asistentă personală. Astea trebuiau îndeplinite ca side-job pe lângă a fi elevă/studentă și mai târziu profesionist care urcă pe o ierarhie. Asta cu urcatul în ierarhie a ajuns pentru mine ca gluma de la compania aeriană, cu sporul pentru lucrul la înălțime pentru cine avea biroul la etajul doi. La jobul din Speranței ajungeam și la mansardă, se pune că evoluasem. Cert este că niciodată nu părea să fiu la înălțimea potrivită pentru niște așteptări posibil setate chiar de mine – validarea că ești la locul potrivit pentru momentul respectiv.

Așa că m-am lăsat să nu simt că trebuie să fac ceva, contrar felului în care a arătat viața mea de până acum. Când nu era nimic arzător la job, m-am uitat la filme și chiar am spart semințe, uneori am călcat și am ascultat tarotul și alteori am ars-o dubios. La această ultimă categorie intră inclusiv făcutul de mâncare și încetinirea ritmului cât să par o doamnă – o doamnă nu se grăbește niciodată. M-am uitat la Anne pe Netflix și mi-am adus aminte că în copilăria mea de după ’89 era altă serie care se numea Anne of Green Gables, ca și cartea. Noul serial arată ca rezultatul dintre încrucișarea unui brief de agenție cu disclaimerul de la site-urile de recrutare americane. Arată ca o shaorma cu de toate, pe care o descânți în gând încercând să-ți convingi creierul că e mâncare sănătoasă pentru că are puțin din toate grupele de alimente. Așadar, mă uitam eu pe repede înainte la serial și îmi dădeam seama că în viața asta și eu m-am simțit ca Anne suficient de mare să ajute în gospodărie la 12 ani, mă învârteam mult printre bătrâne cu ochi lăptoși pe care îi ștergeau cu un colț de șorț soios. Părea că totul era trist și trebuia luat în serios și mai mereu îți venea pofta muncind… pofta de muncă evident. Zice la un moment dat femeia care o adoptă pe Anne că obligație e ca o închisoare, un citat care în original intuiesc că ar suna cam așa: “She had looked her duty courageously in the face and found it a friend – as duty ever is when we meet it frankly.” ― L.M. Montgomery. Mă văd și în rolul de elevă ciudățică, năsoasă și cu pistrui pe care i-am iubit, înconjurată de bullies de tot felul pe care credeam că nu-i mai scoate nimeni de unde i-am ascuns. Văd și profesori care ar fi întins mâna să dea în cineva cu care se identificau, mai degrabă decât să-și înfrunte neputințele, lipsa talentului de a preda și de a iubi copiii. Serialul Anne e plin de traume transgenerațioanale, conștientizări, emanciparea femeii, teme vechi, teme actuale, incluziune, diferențe de clasă, lipsă de educație ascunsă în violență și câte și mai câte. Eu mă tot uitam și aș fi vrut să fac altceva, dar eram, sunt în continuare, țintuită în fața laptop-ului.

Mi-am dat seama azi că tot la mine e puterea de a ieși din asta, din amorțeală, din încremeneala pe care o găsesc nesănătoasă pe termen lung. Mereu a trebuit să mă urnesc să muncesc, să-mi fac curaj să ies din casă, să înfrunt niște task-uri pe care nu voiam să le abordez și uneori nici nu știam de unde să le apuc, să mă confrunt în diverse scenarii – am scris corect, că pe mine mă confrunt când aleg să fac ceva ce-mi repugnă, îmi dă fiori, mă face să mă urăsc. Da, da, sună dramatic, dar chiar și să cureți la vacă poate fi una din acele sarcini care nu vrei sub nicio formă să-ți fie desemnată. Sigur că m-au făcut mai puternică, dar mă trezesc acum că regresez, la o vârstă la care nu pot să mișc un deget în direcția în care ar fi “normal” să evoluez. Nu pot. Mi-aduc aminte iar de mămăița, dusă în alte lumi de 14 ani, în vremea în care lua pastile să doarmă – Fa, voi vreți să stau proastă?! Am ajuns la înțelepciunea aia, a oamenilor care uneori au ales să stea proști, poate au ales să le curgă scuipatu’ din gură pentru că nu puteau mai mult în clipa aia. S-a dat shutdown pentru un bine mai promițător: mame care au predat bebeluși bunicilor din cauza depresiei, oameni care s-au internat de bună voie ca să fie menajați și tratați să stea locului, oameni care au stat în canapea și au făcut binging ca să nu facă rău. Observându-mă pe mine, am revelația că e ok să mai dai și cu error 404 și să-ți dai voie să nu poți să miști, să faci planuri care nu au șanse de reușită pornite din energia aia de somnolență, nu se vede nicio luminiță și nici nu ești deprimat – alegi un bine vegetativ, conservare de vară indiană în București. Nu simți prea tare în nicio direcție, o pereche nouă de pantofi nu ar schimba asta și e ok. Ziceam de constelații pentru că sunt în trend acum, ele existând și făcându-și treaba de muuuulți ani. Văd momente undeva pe arbore ginecologic în sus (eu doar de arborele ăla vorbesc pe blog), în care alte femei și-au dat blue screen din motive de auto-conservare care nu aveau legătură cu mine, au făcut-o tot ca să cultive viața, să o protejeze, posibil să fim noi generațiile care au avut de suferit de pe urma răcelii mamei, a bunicii paterne, absența lor conștientă în viețile noastre. Nu văd vindecarea ca pe o datorie a generației mele, mai degrabă o datorie de trăi conștient, de a recunoaște că mamaie sigur dorea ca noi să mergem la școală și am mers. Că mama voia să nu muncim fizic și jobul să fie ușor și să asigure independența – asta e mai complicat puțin printre crize financiare o dată la 10 ani. O să ajungem și acolo, dar ne zbatem să o facem dintr-un loc în care simțim împlinire, iar asta vine și cu validarea/binecuvântarea generațiilor dinaintea noastră. Uniformizarea nu face bine, sunt convinsă că mamele și bunicile noastre nu-și doresc pentru noi aceleași experiențe, iar Anne e plăcut de vizionat cu mintea deschisă: “Oh, Marilla,” she exclaimed one Saturday morning, coming dancing in with her arms full of gorgeous boughs, “I’m so glad I live in a world where there are Octobers. It would be terrible if we just skipped from September to November, wouldn’t it? Look at these maple branches. Don’t they give you a thrill–several thrills?” ― L.M. Montgomery