Am vrut să scriu și eu despre Gala Horeca Awards – celălalt job al meu, de redactor. Nefiind absolvent de ce trebuie pentru a fi jurnalist cu acte, o să spun ce am declarat mereu despre angajatorii mei – mulțumesc pentru oportunitate. Mi-aduc aminte de începutul anului 2020 cu câte trei evenimente pe săptămână și oameni care mă rugau să fac Social Media pentru ei. Mi-aduc aminte și de martie 2014, anul în care angajatorii de la vremea respectivă mi-au dat voie să-mi plătesc singură cursul de SM – mulțumesc gen. De ce spun asta?! Mie nu cred că-mi place scopul primordial al rețelelor de socializare sau poate scopul secundar, acela de a vinde. Îmi displace profund să fac call to action pentru mine, pentru ceilalți sunt deranjată mai puțin. Revenind, mi-am adus aminte de martie 2020 pentru că știam că se va încheia scurta mea carieră de redactor, așa că de bună voie mi-am cerut exit. Am continuat să colaborez cu colegii de la Horeca Insight și anul ăsta am reluat oficial, eu mai timid și cu frica celor obișnuiți deja să-și servească mesele la restaurant în frig, respectiv la terasă.

Ce constat în lipsa afecțiunii față de fb și ig, e că nu prea-mi vine să mai scriu despre ce primesc. Văd niște derapaje majore în a pune în poveste toate #perks of being #editor #influencer #etc. Am dat click pe bait sperând să nu fiu total dezamăgită. Am fost chiar șocată ca bonus. Dacă în 2014 nu-mi puneam nicio întrebare legat de concursuri câștigate din meșteșugirea poveștii în advertorial sau din abuzul de patriotism în postare, acum mi-e frică să mai pun link în comment. Aproape aș pune chiar un avertisment: nu vreau nimic, mulțumesc, doar am înșirat niște gânduri. Da, sunt multe avantaje la a fi redactor la o revistă de Ospitalitate, poate că am fost chiar privilegiată să fiu martor la schimbări din industrie și fluctuațiile de entuziasm, totuși nu am simțit niciodată o pasiune, poate nu aceeași pe care o simt cei care au făcut vocație din asta. Adică tratez acest job ca pe orice job de la 9 la 5, dar mai pun în scrieri și tot ce simt pentru gătit și eventual admirația pentru anumite persoane din domeniu.

Așadar, am fost invitată și la finala de la Arena Bucătarilor și nu am apucat să scriu, nici nu am pus nimic pe stories. La Selgros în Brașov se mănâncă fine-dining în incinta magazinului și posibil să fie cel mai bun meniu de degustare cu care am fost răsfățată în viața de până acum. Personalul e super amabil și totul se pregătește sub ochii tăi. Supa de păstârnac copt a fost ceva care te unge pe suflet, iar tarta cu conopidă ascunsă sub o bucată de carne trebuia să fie vedeta unui dish vegetarian, adică să facă solo. 🙂

Săptămâna asta am mers la Gala Horeca Awards, ediția cu numărul 15, ca idee eu colaborez cu ei de vreo 4 ediții. Fascinant la această Gala este că s-a ținut și în condițiile dictate de ultimii doi ani, eu am fost invitată, dar am ales să nu particip. Este o ocazie pe care nu e bine să o ratezi și am stat să mă gândesc de unde vine îndărătnicia mea, în afară de faptul că eram chinuită de o răceală. Gala Horeca Awards este un eveniment spectaculos din toate punctele de vedere, de la decor la meniu și invitați. Posibil în mintea să mi se pară nedrept să pozez ca o privilegiată care sunt și să nu-mi placă ideea de a fi mai specială doar pentru că m-am gătit ca o nașă. Așa că s-a potrivit textul găsit pe @artidote: “Your purpose in life is not to love yourself but to love being yourself. If your goal is to love yourself, then your focus is directed inward toward yourself, and you end up constantly watching yourself from the outside, disconnected, trying to summon the “correct” feelings towards yourself or fashion yourself into something you can approve of.

If your goal is to love being yourself, then your focus is directed outward towards life, living and making decisions based on what brings you pleasure and fulfilment. Be the subject, not the object. It doesn’t matter what you think of yourself. You are experiencing life. Life is not experiencing you.”

Cam așa au stat lucrurile și în 2020, am constatat că tot ceea ce puneam pe social până să nu mai ieșim din casă, trebuia suplinit cu laudă de sine din confortul căminului. A fost anul în care am investit cel mai mult în blog, în vizibilitate și în a fi gătită pentru zoom. Nu mi-a plăcut de mine în goana aia după ceva nedefinit, ca și cum trebuie să arăți ceva când nu mai e nimic de arătat. Așa am descoperit de fapt ce îmi place la Ospitalitate: să fiu gazdă și să servesc oamenii. Poate că într-adevăr e nevoie de o gală în care să devină vizibili în sfârșit cei care ne servesc și cărora le mulțumim prea rar în mod oficial. Și mie îmi aduce împlinire să gătesc și am pierdut din pasiune tot grăbindu-mă să pozez, să scriu povestea și apoi să mănânc. Dacă e ceva ce urăsc, e să mănânc mâncărurile călâi și sleite după ce au fost luminate corect și postate. M-am tot amăgit cu ideea că e mai bine să scrii despre mâncare, dar e mult mai satisfăcător să fii la cratiță. Îmi zicea una din finalistele la categoria Pastry Chef că familia a fost dezamăgită de alegerea ei, se întâmplă des când venim din familii de intelectuali. M-am pozat și cu Chef Foa în amintirea primilor ani de căsnicie când mâncam prăjituri de la Ana pe stomacul gol și ne uitam la the flavours – știam să gătesc, dar nimic nu se compară cu dulciuri bune la mic dejun. M-am bucurat să o cunosc pe Ioana Romanescu de la Cupcake Philosophy, să fiu plăcut surprinsă că e la fel de dulce în viața reală. M-am bucurat de revederea cu chef Cătălin Petrescu care te poate convinge într-o singură vizită la noul restaurant Ruka izakaya că ești fan bucătărie japoneză.

Poate că iubirea asta de sine ar trebui privită și în termeni de ce am devenit, cum ne transformăm, inclusiv răzgândirile astea specific feminine care ne fac atrăgătoarea și mereu surprinzătoare. Am fost răcită și m-am remontat mai greu pentru petrecere, dar și în condițiile astea am grijă să fie mereu mâncare acasă. Uneori prepar absent și uit să răspund la mulțumirile copilului – cel mai aspru critic al meu. Am zis Mulțumesc, da?!