Citesc la Vrăjitoare Electrică asta: “tanti marcela, împreună cu coana lucica, sunt două personaje cuantice. Fictive și reale în același timp. Sunt acei neni și tăntici pe care îi întâlnești la diverse ateliere, care au fumat toate cursurile de dezvoltare spirituală din ro, iar acum au centura neagră în iubirea de sine și prezența continuă. … El este Tanti Marcela: Chuck Norris-ul spiritualității românești.” Mi se pare foarte amuzant, evident că nu aleg să citesc printre rânduri când e totul atât de evident și coincide cu realitatea. Și eu le cunosc pe doamnele din descriere, de obicei te întrerup în timp ce vorbești, te dirijează discret când ești evident proastă. Postarea lui Vrăjitoarea coincide și cu alte lucruri care se petrec de când am scris ultima oară, mai ales despre cum avem tendința să improve ourselves (pe noi însene gen) till death.

Am zis despre blog că este menit să empower women, iată limba engleza e mai utilă să exprim ceea ce la noi s-ar traduce împuternicire. Dacă e vorba de împuternicire, avem noi femeile de toate, mai puțin aia esențială când ai mai mare nevoie de ea; atunci apelăm la convenabilul – Să-l întreb pe soțul meu, spus pe un ton complice cu interlocutorul. Pentru tine înseamnă că nu vrei și nu se va întâmpla, iar pentru celălalt o însemna… who cares?! La un job care mi-a călcat în picioare creativitatea, chiar mi s-a sugerat pe o temă care de fapt nu-mi aparținea, să încerc ‘mai cu coaie’. De când au fost alea frumoase, sweet Lord?! Am văzut decorațiuni de sezon care atârnă frumos, dar cam atât. Tot în perioada asta am citit tot ce mi-a scos în cale algoritmul din seria Al doilea sex creativ, aproape ca o ungere pe suflețel de femeie căreia îi iese ocazional sensibilitatea pe ochi. M-a consolat cumva că apare în sfârșit scris ceea ce noi știam de mult timp – cât de bune suntem! Apare la momentul în care ai ajuns la înțelepciunea adecvată oricărei twist of karma, când știi sigur că femeile nu fraternizează suficient (surorizează ar fi fost corect) și că nu e bine să te oprești până dă karma. Da, posibil multe dintre profesionistele din industria creativă în special, să fi aruncat ceva blesteme asupra celor care le spuneau că li se pare, că nu e discriminare, că nu a fost ideea ta, că e de la tine, că ești pe stop de reacționezi așa și câte și mai câte până la isterie. Sigur că acum datorită brain fog suntem egali la viteză de reacție și micșorare de materie cenușie, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că suntem suficient și nu trebuie să demonstrăm că putem și aia și ailaltă. Putem, dar asta e egalitatea oare? Mereu sensibilitatea asta ne face să nu excelăm la ce se așteaptă de la noi: de la gătit la ginecologie, iar mai nou și la spiritualitate. Mie îmi pare că femeile sunt cel mai bun exponent al – Eu și când nu mai pot, mai pot puțin. Vorbeam cu o prietenă zilele trecute că cică ar trebui să o lăsăm mai moale, măcar până la final de an. M-am bucurat să aud că rezonăm pe mood, mi-era puțin frică să nu trebuiască să întăresc ceva.

Tot în timpul ăsta am văzut mini-seria The English și m-am oripilat puțin mai mult de lipsa de străduință a cinematografiei de după 2020. Bine, părerile despre serial sunt împărțite, dar ne aflăm în locul în care putem avea o părere despre orice. Toată lumea vorbea engleza flawless, nu avea nimeni o sticluță cu apă, nu știm de unde aveau mâinile așa curate și unde făcea Emily pișulică in the vast unknown. Altfel, peisajele sunt superbe. Cred că problema este tot ce facem și tot ce suntem, e prea des asimilat cu realitatea dacă nu trâmbițăm despre ele. În gospodării din România se fac zilnic vrăji, iar magia a devenit parte a vieții de zi cu zi, imperceptibilă am spune. Aproape nimeni nu vorbește despre femei care răstoarnă din poșete servețele umede, mini-deodorant, o jumate de apă plată în caz de deshidratare iminentă, uleiuri esențiale de greață și de îmbunătățit ceaiuri și cafele, cel puțin un ruj. Acasă facem vrăji în oale, ținem minte preferințele fiecăruia și nu le încurcăm, suntem listă ambulantă de dorințe de moși (paranteză pentru cum ar suna Dacă nu ești cuminte, nu vine baba!), de zile de naștere și numere de telefon în caz de urgență. Eu cred că am lăsat-o moale mai demult, nu m-am implicat deloc în viața școlară și nici pe grupul de whatsapp, nu conduc, nu eviscerez, nu merg la tăiat porcul, nu pun mâna pe chestii care mi se par dubioase, rămân mereu fără tampoane și sigur nu fac șușu la tufiș. 🙂 Am grijă să fiu cât de cât decorativă și să miros frumos pentru că mai ales luna asta îmi trag înțelepciunea din producții Hallmark. Am descoperit Good Witch și mai des decât m-aș întreba cum o arde Emily în Vestul Sălbatic, mă întreb ce ar face Catherine Bell. Să privesc lumea cu compasiune și acceptare, să răspund la obrăznicii și nedreptăți cu un amestec de zâmbet ușor superior și bunătate excesivă. Privesc cu bunăvoință cum femeile interacționează pe pace și prietenie, fără ascunzișuri, iubirea se consumă ca-n filmele de adulți extra light, cuminte, domol, moale… cui îi pasă că nu reflectă realitatea, la aia suntem martori oricum.

Tot zilele astea m-am jucat și eu cu AI, dar pe My Heritage. Am selectat ipostazele care mi-au plăcut și mă gândeam că nu am nimic inspirațional de spus despre versiunile mele din trecut. Dar aleg să cred că nu toate vrăjitoarele sunt un el și posibil să fiu cea mai bună versiune a mea de până acum. Pe final banc de la tata:

Se face că o delegație americană vizita URSS, vizita culminând cu metroul precum o adevărată operă de artă și extrem de punctual, cel mai cel. Ajunge delegația în stație și așteptă metroul care, ca niciodată, întârzie. Unul dintre americani zice după un sfert de oră că poate ar fi bine să verifice ce s-a întâmplat. Din partea rusă i se răspunde: Voi vorbiți?! Voi care omorâți [insert here extinct minority]?!