Constat că e presiune mare de numărat binecuvântări zilele astea, încă mi le număr pe alea că fb mi-a rezolvat parțial multe nopți de insomnie din citit chestii, dat love la copii și pisici, amuzat la grupul de teacher memes și uneori bucurie pentru oameni despre habar nu am cine sunt decât că sunt frumi și veseli. M-am tot gândit ce să scriu care să fie înălțător și să cuprindă în câteva cuvinte cum a fost 2022: am ochelari cu care mă aștept să “văd” din ce în ce mai bine; lucrez cu Irinuca și încă îmi aduce nenumărate satisfacții să fiu asistenta ei; am corectat cartea lui tata și am pus toate cunoștințele mele în sprijinul publicării cu editura Siono. Am mai făcut și altele, unele sunt încă în curs pe partea de învățătură old-fashioned. Așa suntem noi cei rămași pe rețeaua lui Zuck, învățăm toată viața și mai citim și cărți – freaks. S-a întâmplat ca anul ăsta să fiu invitată să gătesc la televiziunea națională și acum am o invitație pe care o s-o refuz, să vorbesc despre cartea în engleză. Cum ziceam, mai sunt ceva realizări, dar am lasăt-o mai pe chill cu notat și entuziasm pentru începuturi. Am cercetat și trauma transgenerațională când era pe trending, powerfull stuff, vă zic. Constat că încă îmi place să gătesc, să fac cafele și să servesc oamenii atâta timp cât nu se abuzează de mine. Îmi place să și scriu, dar nu mai pun presiune pe normat scriere, aș fi împăcată dacă atât a fost – mi-a fost foarte greu să scriu asta, acum.

De departe câștigă ca lecție pe 2022, faptul că nu e și nici nu a fost vreodată pentru mine să observ, să citesc printre rânduri sau să fiu atentă la red flags de la ceilalți. De palindromul de anul ăsta, mă agitam să anunț o tabără pentru femei intitulată Călătoria eroinei. Cum ziceam mai sus, uneori sunt atât de absorbită de altele încât ignor red flags pe care mi le ridic singură. Ziceam că la vremea respectivă promovam această tabără, iar două zile mai târziu mă uitam cum s-a trecut de la pandemie la război la graniță. Doamna de la pensiune era aproape ușurată când i-am zis că anulăm, anticipa creșterea prețurilor la energie și nu i se părea oportun să încălzească pensiunea în vremuri incerte. Am auzit oameni care se gândeau deja să plece din țară și să lase tot, aproape mă simțeam inadecvată cu entuziasmul meu pentru o tabără pentru femei. Ne mai obișnuim un pic cu ideea și sunt încurajată să organizez o deplasare de ziua mea, a ieșit și acolo alt exemplu de Așa nu! Dând filmul înapoi ca să înțeleg cum vin astea peste mine și cum naiba nu le anticipez, îmi dau seama că deși mă laud că înțeleg limba engleză, nu aprofundasem nimic din The Lady Hero’s Journey a lui KATHLEEN O’MARA. Așa că m-am gândit că nu e prea târziu să o parafrazez în română, poate se lipește și de mine. Cum mă dau eu pe fb la culcare, citesc un articol despre faptul că tot mai multă lume alege să se ducă la terapie și că pe undeva sunt mânați de o dorință de a fi “însoțiți” în procesul de vindecare. La această însoțire eu i-aș zice empatie și posibil facebook să facă asta prin reacțiile pe care le stârnim, deși ne tot întrebăm aproape retoric ce căutăm acolo dacă se futu algoritm și e plin de reclame. Căutăm validare, aia din filmele americane cu 70 de morți: Are u ok? Omu’ din film scuipă sânge și toată preocuparea celor din jur e concentrată în acea întrebare. Gen: N-ai putea să te ștergi naibii la gură, bagă-ți osul și măruntaiele la loc și nu mai sângera demonstrativ… suntem aici pentru tine și tu nu poți decât să fii dezgustător ffs! 🙂

Așadar, dacă făceam un fan fiction pe Călătoria eroinei, stabileam din start că trăiește într-o lume suficient de dubioasă încât să nu-și dorească să plece în aventură. Femeia din România este într-o perpetuă călătorie demonstrativă, ea vrea și știe că poate mai mult și mai ales știe că înainte de orice trebuie să lase o oală de ciorbă în frigider dacă vrea să plece chiar și până la job. Chemarea asta la aventura vieții are un mesaj ușor interpretabil, practic nu știi când ai suficientă experiență, când ai învățat destul sau dacă ești suficient de bună. Peste tot numa’ piedici, zilnic te întrebi dacă se merită, dacă tu meriți și dacă nu cumva te-ai născut prea târziu, unde mai pui că ție îți place și mazăre în salata boeuf. 😛 Âmi cer scuze la domnii care sunt mai pregătiți pentru aventură, eu nici măcar nu conduc decât gospodăria, să nu cumva să se simtă că ne batem pe vreun rol. Mi se întâmplă și mie să fiu mai deșteaptă decât unii și mai proastă decât alții, cu ambele situații se poate face ceva dacă ești cât de cât sinceră. Cumva ajung să mă scuz pentru ambele, de parcă “atâta s-a putut” e un defect, nu ceva ce trebuie integrat… cum altfel decât cu recunoștință?! Nu mai pot cu mulțumirea cu recunoștință, e cel mai ipocrit mulțumesc posibil. Toată lumea mulțumește așa doar când observă că altcineva și-a luat-o și dă verdicte de lecții de karmice. Zi mersi că … Mersi!

Căutarea aventurii cere și un mentor și aici sunt maestră la pus deasupra oameni care la prima vedere au capacități de “însoțire”. Constați pe drum că de fapt vor să fure startul, să te călărească până la finish și multe altele, care de care mai manipulator – creative. De departe câștigă de zilele astea de pătrundere de bunătate, disputa pe răutatea femeilor unele cu altele și lipsa desăvârșită de empatie. Mi-a plăcut ce am citit la Anda Docea, îmi place tot ce scrie ea pentru Dilema, respectiv că “prietenii” o să găsească mereu noi metode să te împungă când știu că nu ripostezi. Nu am găsit încă un model de echipă de femei care să tragă la un țel comun, iar asta nici măcar nu e trist. Stau trează noaptea și mă gândesc care ar fi scopul aventurii, al îmbarcării într-o călătorie la finalul căreia constați ce știai deja: ești prea sensibilă, nu-ți găsești locul tău în lume, ești prea puternică/drăguță/deșteaptă/emotivă/creativă/… și nu știi cum să reglezi focul interior ca să nu mai deranjeze. Și cum ar zice sor-mea: Irina, tu oricum ești prea proastă!

“She Returns Home and everyone is pretty pissed that she left. Who does she think she is? A Hero?”

Cam așa a fost anul ăsta pentru mine și tot pe loc aleg să stau, fără aventuri, fără planuri mărețe pentru 2023, fără script. Îmi zicea cineva că gemenii au personalitatea unui capre de munte care, odată ajunsă pe vârf de munte constată că e vârful greșit. Am ajuns la înțelepciunea că e bine deasupra tuturor pentru perspectivă, e foarte posibil să nu aibă nimeni ochi pentru tine când ești sus. Și e ok. Nu am câștigat nimic anul ăsta, decât ceea ce am ales eu: mai multă cunoaștere și mai puțină înțelepciune. Mai multă claritate, dar tot puțină încredere în intuiție. Mai puține prietene și mai multe conștientizări. Oamenii o să uite ce ai făcut pentru ei și e foarte bine atâta timp cât nu uită cum i-ai făcut să se simtă – știa Maia ceva. Nu o să recunoască nimeni nimic, parte din procesul terapeutic e și să admitem că toate au fost alegerile noastre, că am închis ochii pentru că am vrut să ne simțim doriți și apreciați. Și asta e ok în condițiile în care nu e deloc totul negru și nici nu are coada așa de lungă. La final de an, mi-e dor de niște prăjituri cum făcea verișoara mea Rica – cu cremă din lămâie, rahat și unt – e cea mai bună Albă ca zăpada din România. Mă bucur și apreciez că sunt femei care îmi comandă cărțile și chiar le citesc, se știu ele. Sunt recunoscătoare că în cei 1800 de prieteni, cel puțin 10% știu cum punea mamaie prăjiturile la rece în camera de la drum, e vremea cornulețelor cu osânză. Sunt recunoscătoare că târâi de o răceală cu durere de ureche de mai bine de o lună, dar toți cei dragi sunt moderat de sănătoși și mereu în prima zi a anului sărbătorim cea mai mare realizare de 13 ani încoace. 😉

Închei cu Întrerupătorul de H. Salem: “Disciplina este mama succesului. Ascultarea este mama mare a progresului. Iubirea de oameni este cuscra fericirii. Adorarea este cumnata credinței.” și să ajungem la acea înțelepciune care nu permite să ne întrebăm la final de viață la ce ne-a folosit că le-am cultivat. Poze din locurile în care merg să mă vindec – those are my churches și îmi place să le vizitez de câte ori se poate.