Bineînțeles că aceasta este o postare despre filme românești și filme în general, mai ales că am vizionat și eu filmul care stârnește sentimente amestecate. Deoarece a coincis cu o postare sau mai multe despre comfort food, o să fie și o postare despre mâncare.

Mi-a plăcut la un moment dat un articol care povestea despre gresia din filmele românești, deși ciorba pare a fi center-piece-ul acestor producții. Mie mi-a plăcut filmul pe care nu-l numim și are prea puțin relevanță dacă seamănă sau nu cu viața de corporație. Colegul meu de la o anumită companie zicea #labiirou spațiului pe care l-am împărțit cam un an. Mi se pare că tot ceea ce ni se pare că nu e așa sau e o imitație proastă, reflectă mai mult din realitate decât suntem dispuși să recunoaștem. Am scris pe blog recenzii multe și le zic neavizate, dar mereu asociez rușinea asta de a fi români cu lipsa integrării unei părți din tine. Dacă vă uitați la Sufletul săracului, stand-up din Brazilia, o să constatați că omul ăla vorbește despre viața noastră – am vrut să vizionez cu o prietenă și nu a suportat să se uite. Dar pentru cine ne cenzurăm noi oare, mă întreb punând capac la cratița de prăjit cartofi pe care ocazional o ascundem în cuptor. Ah, nu mai prăjim cartofii de o mie de ori și la final alături de cârnați, dar e omniprezentă crăticioara cu ulei în gospodărie. La fel și ciorbițele în filmul nostru, prea des cu pâinicuță și mereu cu ardei iute.

Azi merg la mama soacră pentru o ciorbă de șiră de porc afumată, o ardem tradițional cu mămăliguță. O să mă așez în locul meu în camera încălzită de sobă și o să mă uit cu un zâmbet lărgit cum sorbim toți cu nesaț din licoarea acrită cu zeamă de varză. Eu mă gândesc că niciodată nu o să fac o ciorbă așa bună, că e bine să sorb și momentul în sine, să-l integrez. Soacra mea va privi mulțumită peste masă, atentă dacă toată lumea are tot ce trebuie și pregătită să se întrerupă din mâncat dacă mai e nevoie de ceva. În centrul mesei tronează o mămăligă frumoasă ca o lună plină, poate ne animăm cu o țuică fiartă ca-n zi de sărbătoare. Facem o plimbare până la gârlă să fumăm o țigară și plecăm spre casă alor mei, că tata e Ionel. Acolo e altă ciorbă – de perișoare, iar locul familiar din capul mesei e tot al meu, un tablou pe fundal de cea mai frumoasă faianță de la vremea modernizării – ca un cadru de film cu oameni care au un strop de lumină în casă. Aici discuțiile sunt altele, se mută de la vremea prea călduroasă pentru ianuarie și agricultură, la politică externă. Toată lumea se servește singură, gospodina casei a muncit suficient. La final ne bulucim să facem pachete pentru acasă, eventual să punem ciorbă la borcan. Acasă care nu e casa noastră, ajungem la final de zi și ne punem la Netflix pentru chill. Acasă sunt ciorbe dietetice, acrite și sărate cu Borș magic sau cu lămâie. Acasă e ciorba pe care o desăvârșesc pe măsură ce înaintez în vârstă, e gustul pe care îl cultiv ca stăpână deplină a aragazului – încă avem aragaz. Deși ieri am gătit un curry de porc cu linte, tot ciorba rămâne reperul meu de acasă. Așa cum într-o deplasare fancy din partea companiei, o să plângem după o “telemea de simți vaca în ea”. Cu ceapă verde și pâine proaspătă.

Integrarea României în noi este ca ciorba care ți se așează de-a curmezișul dacă îi negi frumusețea și utilitatea. Filmele românești destinate tuturor consumatorilor sunt constrânse de lipsa resurselor, a înțelegerii subiectului de către sponsori și abundă în entuziasmul unei generații de tineri actori/regizori și scenariști care au învățat ei să le facă pe toate ca orice bun profesionist român. Nu mai știu cine zicea că s-a dus cu filmul la Cannes pe un CD, cred că dacă am mai avea căciuli ne-am prezenta cu ele în mână: Excuse-moi, vă uitați și la filmul meu vă rog?! Am pus în el tot ce urăsc la țara pe care o iubesc cu patimă…

Pun și o poză reprezentativă pentru ziua de azi: doi români care la un moment dat au ales să se bage unu’ în ciorba celuilalt, iar faptul că-i cheamă Ion e doar o confirmare… la orice.