A devenit din ce în ce mai complicat să pun titluri inspiraționale pe care nu le-am folosit deja. Pare că niciodată nu subliniez destul că blogul a fost spațiul în care eu mi-am dorit să scriu întru împuternicirea femeilor – aka empowering, care în limba română sună a ceva notarial. Suntem fierți pe sărbătorirea femeii primele zile din martie și facem un switch rapid către cele 40 de pahare și apoi uităm cu totul de ele până la ziua lor de naștere.

Mă pregătesc să ies cu mama la mall, poate mergem la film, mâncăm hummus bun și eventual înghețată. Trebuia să merg cu echipa la alt mall, cu accent pe trebuia, că așa e frumos și dă bine, până mi-am dat seama că nimic nu trebuie. Știu că e so last year să dăm cu chestii care nu trebuie, noi femeile avem obiceiul să călărim trenduri cu ușurința unor domnițe crescute în Anglia în 1840. Da, ne place să ne luăm timp să ne descoperim, să ne descoasem și să ne coasem la loc, să explorăm cu un curaj care pare că s-a mutat la noi. Poate nici nu s-a mutat, poate l-am adoptat așa cum facem cu orice lucru care pare lăsat într-un colț, abandonat și puțin murdărel. Scriu mereu despre mine ca centru al universului meu de femeie, mamă și soție, 3 în 1, mai moale decât băuturile cu ness și mai puțin dulce. Acest 8 martie m-a prins cu chiloții în vine, exact ca-n toate visele în care mă bântuie sindromul impostorului și diureticele: Nu am ce să scriu înălțător despre cum e sărbătorită femeia când trebuie să dau share pe o rețea care ne pârăște și ne arată măsura egalității în anul Domnul 2023.

O să scriu însă despre ce am învățat eu de la femeile din viața mea, fără să am vreun model anume: Fiecare femeie care m-a inspirat a făcut ce a știu mai bine. Atât. Cică atât se cere. Nu mă interesează ce face populația masculină și nici aia emasculată, fiecare urmărește într-un fel sau altul o cale spre dezvoltare sau supraviețuire în propriul ritm și cu metodele care îi sunt la îndemână. D-aia nu mă mai stresez (prea tare) că azi vreau să scriu, mâine să învăț germană și poimâine să cânt la acordeon… De ce nu mă mai stresez? Pentru că o femeie, orice femeie, face toate astea pe lângă celelalte roluri. Pentru că nu ne uităm niciodată locul și locul nu e ăla care e desemnat de un bărbat. Dacă e să cred în ceva cu tărie, e că rolul nostru este să protejăm viața în toate formele ei, inclusiv a noastră. Nu am găsit studiul ăla și acum nu am răbdare să-l mai caut, legat de fricile bărbaților în fața femeilor și invers. Dacă lor le era frică să nu râdem de ei, nouă ne era frică să nu ne omoare. Iar am exagerat pentru efect, dar o femeie când se alege pe ea, tot își face rolul. Curajul ăla de care ziceam mai sus înseamnă și să plec dintr-o situație în care siguranța mea psihică e pusă în pericol. Scriu despre femei cu care pot să mă însoțesc și mi-am impus să nu fie treaba mea în ce ritm evoluează restul. Ce mă definește nu este cât de departe am ajuns când eu sunt miezul propriei lumi și eu decid încotro. La întrebarea ce vreau de la viață o să dau mereu răspunsul greșit atâta timp cât tot mut reperul din nehotărâre. Îmi place să căznesc oleacă tigaia și să ofer surprize culinare celor dragi, să gătesc soulfood în loc de finefood. Mâinele mele sunt prea aspre ca să mângâie, dar sunt plăcute și răcoroase când alină. Am bijuterii de suflet care mă reprezintă: trei la număr. Nu mă agăț de material, dar îmi plac lucrurile frumoase. Iubesc zahărul în formele lui rafinate și o țigară slabă. Sunt ciudată și enervantă, spun glume la care doar eu râd. Sunt melancolică și uneori ușor depresivă, mă uit la filme în reluare ca remediu la tristețea metafizică și cred că în viața asta nu am venit să ne odihnim.

Sincer, dacă o floare oferită cu stângăcie sau o cină în oraș ar trebui să facă diferența pentru niște ființe complexe (nu complicate) cum suntem noi… suntem pierdute. Toată dilema legată de descifrarea femeii nu își are dezlegarea în ce primim de 8 martie, ci de ce simțim restul timpului. Și dacă 99% din acel timp îmi găsesc pârghii și resurse în interior care să mă remonteze să fac tot ce îmi propun, acel 1% nu e o floare la dată fixă. Că au sărit niște bărbați că a zis Hannah Montana că poate și singură… așa e! Poate, dar dacă e ceva ce trebuie, femeia doar să fie.

O poză dintr-un an în care s-a sfârșit lumea, dar nu din cauză că eu am pus șosete la sandale unui viitor bărbat. 😛