Am vrut să dau check-in la Ulmi, deși Ulmi este comuna și satul este Trestieni. Ulița copilăriei, care chiar era o uliță atunci, ținea de o parte a satului care se numește Deleni. Check-in-ul servește celor care vor să știe că mâine, în parcul de la primărie se face casting pentru Morometii 3 – motiv de mare mândrie patriotică.

Ca să nu fiu nevoită să mă despart vreodată de sat, subconștientul îmi plasează toate visele în curtea de la Deleni, majoritatea o includ și pe mămăița. Din nou, nu idealizez, era tot ce știam atunci și ritmul de acolo îmi dădea o iluzie de control a vieții, am fost mereu un copil tristuț căruia îi plăcea ordinea.

Deși poza nu reflectă exact anotimpul descris, crinii din stânga înfloreau cam pe la mijlocul lui mai, la timp pentru ziua mea. Port o fustă pantalon din piele întoarsă și am un breton nefericit ca starea mea generală de adolescentă care se uita după copii – nu tag-uim copilul.

Mulțumesc pe această cale Siono Literar că m-a ajutat să fac faimos acest sat, iar cartea Un loc doar al meu e disponibilă în librării și online.

“Acum era vacanţă, peste vreo zece zile era Paştele. Până atunci totul trebuia să strălucească. Slavă Domnului că o convinsesem pe mamaie să nu mai dea mobila cu gaz. Aveam mijloace moderne, dar ea ştia că aşa reuşise să păstreze mobila de zestre a mamei. Era din lemn masiv, cred că nu fusese mişcată niciodată în timpul vieţii mele. Mama luase altă mobilă, în rate, pentru apartamentul din Bucureşti. Deschid dulapul şi mă apuc să scot hainele, şterg rafturile şi apoi pun hainele la loc. În fiecare an acelaşi lucru. Mă minunam că mamaie avea pregătite hainele pentru înmormântare. Nu ştiu ce planuri îşi făcuse, dar sigur erau făcute de multă vreme. Învelite frumos, cu un cearceaf curat, erau prosoapele țesute de mâna ei care urmau să fie date de pomană. Separat stăteau schimburile în care urma să fie îngropată şi, alături de ele, un săpunel 8×4. Lumea la ţară aşa spunea – săpunel. Săpun era ăla din pod, pe care îl făcea ea toamna şi îl parfuma cu pelin. Ea tot pe acelaşi îl folosea. Era printre puţinii oameni din sat care aveau baie în casă şi se spăla cu săpun de casă învelit într-o bucată de perdea veche. Noi foloseam şampon şi săpun normal, miroseau mai îmbietor. După părerea ei, ne spălam cam des, semn că ceea ce foloseam noi nu era aşa eficient ca săpunul ei. Nu puteam să o contrazic şi continuam să ne spălăm pe ascuns.

Îmi cam îngheţaseră mâinile. Îmi plăcea să fiu singură şi cred că Rozé simţea lucrul ăsta. Îmi plăcea şi camera aia de la drum, care nu avusese niciodată sobă. Era imposibil de încălzit pentru că nu avea uşă, avea un fel de arcadă stilizată pe post de intrare. Ştiam toate crăpăturile din arcadă, doar o ştersesem de praf de atâtea ori. Şi, cum intrai pe stânga, pe perete, era un întrerupător care se rotea. Mi-era frică de întuneric, aşa că mă obişnuisem să aprind lumina pe pipăite. Asta era casa mea.

– Hai, că sunt gata, mă trezeşte Rozé din reverie.

– Vin!

Ştia să facă nişte turte, aşa le zicea ea, simple, fără drojdie. Se mişcase repede, ca de obicei. Aveam şi nişte brânză tare de la bunica ei din Moldova. Fusesem şi eu acolo o dată, era frumos, pitoresc. Dar parcă noi aici ne simţeam în largul nostru. În bucătărie se încălzise puţin de la aragaz, dar trebuia să mâncăm repede, dacă voiam să fie calde turtele. Nici nu ne trecea prin cap să mâncăm la căldură în casă. În cameră se bea mult Pepsi, noptierele doseau sticlele goale. Nici cu asta nu era de acord mamaie, aşa că ne strecuram pe uşa de la coridor.

***

E deja vineri înainte de Paşte, alerg ca o bezmetică dintr-un capăt în celălalt al casei, mă grăbesc să prind rata. Trebuie să apuc să-mi spăl hainele la Bucureşti, azi plec cu rata, mâine la prânz mă întorc. Vine şi mama, a reuşit să-şi ia concediu. Întorc colţul unui preş de la coridor, ca să ţină uşa deschisă. Mai arunc un ochi, să fie totul la locul lui. Perdelele sunt proaspăt apretate, la fel şi milieurile. Toate paturile au câte un cearceaf care atârnă până aproape de podea, cearceafuri brodate, şi o velinţă din cele făcute de mamaie, când ţesea la război.

În casă miroase a săpun de casă şi a Pronto. Îmi iau ghiozdanul, e burduşit cu haine murdare, e mai simplu să le spăl la Bucureşti.

– Mamaie, am plecat. Săru’-mâna! Vrei să-ţi aduc ceva?

– Hai, umblă sănătoasă! Vine Nicu diseară cu mielu’, atât. Vino mâine, că nu are cine să guste ciorba.

– Bine. Pa!

***

Mă bucuram să merg măcar o zi la Bucureşti, să fac o baie în cadă, să-mi curăţ unghiile. Doar de vreo două zile se făcuse mai cald, în rest bătuse vântul. Cel mai greu fusese la bucătărie, de scos grăsimea de pe toată vesela, de curăţat vitrina. Apa fierbinte, cu detergent se răcea imediat, mâinile erau crăpate şi puţin bronzate de vântul de primăvară. Dar o scosesem la capăt, mamaie era mulţumită.

– Săru’-mâna, salut femeile bătrâne, ieşite pe la garduri.

– Să creşti mare, mămică. Da’ ce faci, pleci?

– Mă întorc mâine.

Abia aşteptam să o văd pe mama, plus că îmi plăcea să merg la aeroport. Ştiu că nu îi era uşor nici ei, dar uneori mă încălzea gândul că stau cu mamaie şi ea e mai liniştită acolo. Kati nu mergea la ţară decât la sărbători. Kati e sora mea. I se părea prea frig iarna şi vara mergea la mama tatei, căreia îi ziceam bunica. Kati apucase nişte vremuri mai bune, când trăia şi soţul mamaiei. El murise la puţin timp după ce mă născusem eu. Parcă şi văd pozele alea alb-negru, cu un copil botos în cărucior. Era şi soră-mea în unele poze, slabă, cu ochii pierduţi. Cred că erau tot primăvara făcute, pentru că recu-nosc florile în ghiveci, pe care mamaie se chinuia să le treacă de iarnă.

Kati mă învăţase tot ce ştiuse că îi lipsise ei. Uneori o veneram, alteori îmi venea să o bat. Mi se părea egoistă, deşi nu era. Mă învăţase să citesc, să scriu, chestii de îngrijire pentru fete, şi uneori îmi povestea despre sex. Cred că mă protejase într-un fel pe care nu puteam să-l apreciez. Ea nu era ataşată de mersul la ţară şi ştiam că se gândeşte la un băiat de la bunica din bloc. O consideram egoistă pentru că nu se grăbea să contribuie la treburile casnice, nu venea să ajute la câmp. Adevărul e că şi eu uram cu patimă ciclicitatea acelor lucrări agricole, părea că nu se terminau niciodată. Acu’ săpam grădina, puneam ceapă şi cartofi, apoi porumbul de sapă, corcoduşe pentru ţuică, fasole de bătut şi pus în pod, caise pentru gem, iar porumb de cules, struguri pentru vin, prune pentru ţuică şi tot aşa. Dacă o aveam pe Rozé aproape, nu le simţeam, părea că ne distrăm muncind.

Ajung în centru, acolo aştepți rata lu’ nea Oniţă, vine în jur de două. Salut toată lumea din staţie şi mă gândesc cum ar fi să fie şi el acolo. Cu şapca trasă pe ochi, ochii ăia albaştri care îmi plăceau aşa de mult. Dar oricum ne vedeam a doua zi, am timp să visez în rată.