Amân postarea de azi de vreo două săptămâni, de când am citit articolul pe care o să-l pun și în primul comentariu. Deși mă consider o femeie inteligentă, uneori am nevoie să-mi cadă sub ochi evidentul, să fiu exact în momentul vieții în care să vreau să citesc și să și asimilez. Ăsta a căzut greu în contextul agitației generale despre cum o să rămânem noi creativii fără joburi. Și dacă rămânem fără joburi, unde o să fim?! Sau mai bine zis: Unde eram înainte să fim creativi?

La Bac am ales să vorbesc liber la proba orală despre poezia lui Eminescu. Nu zic nici măcar că eram bine pregătită și am fost nedreptățită, până la urmă un 7 e mai bun uneori decât un opt. Și de aici încolo am șters ce scrisesem inițial, pentru că citisem deja prea multe postări de creativi care par neîmpăcați cu menirea lor de a fi diferiți, posibil chiar și eu. De la Bac încoace tot pe contrasens sunt și mă mir de ce sunt claxonată, metaforic vorbind. Anul trecut am contribuit la o lucrare de licență pe teme de psihologie, am avut libertatea de a insera ceva în concluzii și am ales un extras din Nicolae Steinhardt – Omul ca ființă contingentă. Bineînțeles că citatul a fost tăiat de îndrumător, poate că nici nu-și avea locul acolo, nici eu nu-mi aveam locul să-mi dau cu părerea pe o tematică pe care nu o stăpânesc.

D-aia am avut nevoie să rumeg articolul The Age of Average mai mult decât ar fi fost necesar la prima vedere: am încercat niște rețete de succes într-o perioadă când succesul nu se măsoară pe cât ești de autentic, ci pe cât de bine te încadrezi în peisaj. Fără jocuri de cuvinte, fără referințe dubioase, nu prea smart și accesibil. Nici nu arăt cu degetul către public, e ca și cum aș obliga toată România să mănânce shaorma cum îmi place mie: fără ceapă, fără maioneză cu usturoi, cartofi prăjiți cu carne, pâine și salată cum ar fi. Constat la creativi din jurul meu că sunt supărați că nu pot trăi din arta lor și arată cu degetul către cine nu o cumpără, am văzut câteva păcăleli de 1 aprilie construite pe un fel de shaming a consumatorului. Să fii creativ, să fii autenticul pe care se bătea monedă înainte ca influencing să undevină job, este în opinia mea, să-ți asumi că rămâi fidel doar talentului tău. Eu am scris o carte și am publicat pentru că am vrut, nu pentru că mi-a promis cineva că o să cumpere. Am mai scris una și am făcut ce am vrut cu ea, ilustrații și audio, dar aleg să nu bombardez pe nimeni cu ads. Sigur că mă oftic că nu vând mai mult, dar mă oftic pe mine că nu fac mai mult în direcția asta. Am scris și am pus pe Amazon și sunt întrebată cât am vândut… păi eu nu am scris ca să monetizez… poate că nu am avut o strategie. Poate că nu sunt nici măcar un economist mediocru, ce să mai zic de om de marketing. Când ești un artist fără plan și strategie, cum măsori succesul?

Se spune că ești oaia neagră a familiei sau a companiei, când poți fi oricine altcineva care se luptă toată copilăria și jumate din viața adultă să nu mai iasă atât în evidență. Am ales să mă gândesc că sunt o frumoasă lalea roșie într-un câmp de lalele albe, delicate. Greșit să presupunem că nu am ales să mă nasc acolo, tot ce mă face diferită urlă zilnic în fața celorlalți, un urlet mut. Am văzut neputință și furie pe care o stârnesc în oameni: De ce nu poți să fii și tu la fel? Zâmbesc când scriu asta, pentru că mi-am dorit succesul care vine din a fi conform și uniform. M-am ofticat rău știind că sunt mai bună decât alții, dar am vrut să arăt că pot. N-am putut. Am zâmbit când a ajuns la mine o bârfă despre felul în care făceam un job despre care nimeni nu avea idee cum trebuie făcut: Ce știe Irina despre asta, mai ales că e și grasă?! Am multe exemple din zona asta obscură și sunt acuzată că nu mă apăr. Mă oftic însă până să mă amuze. Înțelepciunea de acum e tradusă simplist: Cine muncește lumea te vede!, alături de mai puțin inspiraționalul: Și cine șade, lumea te vede! Ah, nu te vede cine vrei tu, în ritmul tău, dar altfel e perfect aliniat cu ce e pentru tine. Complicat, dar nu prea.

Anul trecut am ieșit cu bărbatul la o cafenea de ziua lui, stăteam la terasă și a venit țintit către noi o tipă. Credeam că ne cere o țigară, instinctiv am zâmbit unor amintiri din adolescența în care nu fumam. Voia să-mi spună că mă știe de la o tabără Biz (participasem la una în urmă cu aproape 3 ani) și că și-a amintit că am gătit și ce activări mai făcusem eu pe acolo, m-a confundat cu un influencer pe scurt. Mi s-a părut atât de sinceră și drăguță, cum e de altfel orice reprezentant al generației Z, încât mi-a umplut inima de bucurie. Da, e nasol că nu vând mai multe cărți, că nu vin proiectele alea bine plătite, dar e mai important să înțeleg de ce stau lucrurile așa.

Închei cu Steinhardt și cu lipsa totală a fricii în fața oricărui AI care nu poate să analizeze următoarele: “Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. … Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.”