Am citit un articol în Dilema despre sărbătorirea zilelor de naștere sau onomastice la 40+. Mi-a plăcut lectura, mai ales că am o sensibilitate legată de aceste sărbători și sărbătoriri. Azi, când scriu e #InternationalBookDay and #CopyrightDay, alte sărbători importante pentru persoanele preocupate de transpunerea creativității în scris; încheie din păcate o săptămână tristă pentru jurnalismul din țara noastră. Asta e tot ce pot să spun despre asta, deși uneori m-am încumetat să scriu pe blog, nu pot să declar că m-am plimbat vreodată în papucii unor persoane cu afecțiuni mintale diagnosticate. Ce rămâne după noi dacă ne dezgolim pentru o muncă care ne împlinește și posibil explorează niște skill-uri dobândite?! E retoric. Citeam într-un comentariu că unui scriitor care declara la un târg de carte că vrea să vândă, i s-a răspuns că scopul scriitorului este să se sacrifice pentru artă… asta explică multe pentru unii scriitori în viață.
Dar revenind la articolul despre petreceri la 40+, mi-a plăcut ideea autoarei că devenim cumva inflexibili cu vârsta. Și pentru că revăd niște sezoane din Big Bang Theory mă uit cu ochi de 40+ la Sheldon. Ce văd este că suntem Sheldonul din viața noastră, părere personală evident. Cred că prin intermediul artei noastre, ne credem superiori și aproape sperăm ca măcar personajele poveștilor noastre să devină nemuritoare în condițiile în care cei care le-au inspirat se duc. Nu voiam să fie trist, trigger-ul pentru mine a fost că mi-am intitulat cartea de bucate 30+ și înfloritoare – Cum să te distrezi până se livrează pizza (pentru cine nu s-a prins era de la filmul Thirty, Flirty and Thriving). Mă gândeam să mai scriu una: 40+ și egoistă – Cum să-i convingi pe ceilalți că le place ce-ți place ție. 🙂 Nu am simțit niciodată că arta cere sacrificii, mi se pare un privilegiu să faci job din ceea ce-ți place și la care mai ești și pricepută. Sigur că împlinirea profesională nu e totul și e dreptul nostru să ne răzgândim, să ne lăsăm de scris, să ne reinventăm și să devenim creativi așa cum ne pică bine la 30+, 40+, 50+… nu avem nicio datorie sacră pentru cititori.

Am avut azi o discuție cu o prietenă care de câțiva ani deja scrie despre “egoismul” ăsta de a te reinventa, a-ți lua pauze și pe alocuri abateri de la cele cuvenite. Primul impuls este să te întrebi de ce ne expunem exercițiile terapeutice pe rețele de socializare dacă nu căutăm ceva anume. Așa cum nimeni nu e obligat să scrie, nici nu putem fi deranjați de scrierile pe care le catalogăm prea intruzive. Eu observ că m-am temperat (puțin) din a umple scrierile cu Eu, eu, eu… dar e evident că mă raportez la experiențele mele, la ce îmi place mie, la cum sper că din 55 de reacții, 2-3 să fie de validare. Asta e frumusețea scrisului, de cărți în special: Uite, la mine așa s-a întâmplat și m-a făcut să mă simt așa. Sau cărți de bucate: Mie îmi place mămăliga cu cartofi prăjiți și usturoi verde care îmi sparge ficatul, dar o dată pe an că am 40+ și usturoiul îmi dă insomnie. Nu e nimic diferit la petrecerile de 40+, decât faptul că ne cunoaștem mai bine și am învățat să ne acceptăm cu toate gusturile ciudate, plus o acută lipsă de flexibilitate de dragul socializării. Social Media este cea mai evidentă formă de socializare unilaterală – nici nu cred că pot fi puși laolaltă astfel de termeni. Vestea bună este că ne putem promova postările de pe profil și va fi totodată un moment de reflecție asupra așteptării ca alții să investească în noi dacă noi nu am face-o. Zic și eu.

Ziceam despre Sheldon, dar m-oi fi înșelând, ceea ce ne lipsește în interacțiunea cu ceilalți este filtrul. Altfel, trăim o epocă în care simțim să trimitem un mesaj decât să sunăm sau trimitem mesaj să întrebăm când ar fi convenabil să sunăm, suntem foarte mândri de boundaries setate și comunicate deschis, mai avem de lucru la semnalat situații dubioase pe care nimeni nu îndrăznește să le marcheze ca atare. Dacă aș scrie o invitație pentru apropiata zi de naștere, ar suna cam așa: Vă invit într-un loc în care e greu de ajuns, să mâncăm și să bem doar ce-mi place mie și vă rog să fiți agreabili exact cât consider că pot să tolerez. Lista de cadouri e bătută în cuie, iar la final promit să bat din picior dacă nu am bifat tot ce speram. Ce face Sheldon?! Se folosește de experiențe anterioare similiare pentru a estima evoluția unei petreceri și decide dacă merită sau nu. Oamenii cu copii se gândesc dacă nu cumva e un moment bun de evadare în somn, e ușor să dai o potențiala discuție filozofală cu niște străini pe un asemenea răsfăț. Aproape toată viața mi-am dorit oamenii aproape de ziua mea, am ignorat semnele și am considerat rezonabil să fac ce vreau o dată pe an, gen să fiu egoistă. E foarte dubios să constat că lecțiile valoroase vin de la cei care nu negociază propria stare de bine: copiii, gen Z care nu face concesii pentru nimeni. Bravo lor!

Ce mi-a plăcut în articol, era faptul că pe masă erau salate cu maioneză și chifteluțe gătite de mama sărbătoritei – pentru asta încă putem fi recunoscători că se uită cineva în gura noastră și ne face pe plac la 40+. Pentru restul, pentru oameni toxici din media cu care nu avem tool-uri să ne luptăm, pentru toate dățile când chiar nu putem să ne uităm în altă parte, vi-l ofer pe Sheldon: “That’s no reason to cry. One cries because one is sad. For example, I cry because others are stupid and it makes me sad.” O poză din alte vremuri și deschid acum lista de visuri și de cadouri pentru o nouă călătorie în jurul soarelui.