Sărbătorile pascale (nu ştiu dacă e Paşte sau Paşti), nu evocă aşa multe amintiri, şi sunt mai degrabă o preocupare pentru gospodinele trecute de prima tinereţe. Eu de vreo câteva zile încerc să integrez trăitul în prezent (şi dacă nu-mi iese, o să mănânc nişte pască :)). Nu e vorba de o redefinire a priorităţilor, nici de înţelepciune venită înainte de vreme. E vorba doar de faptul că mereu tind să mă pierd în amintiri (bune, rele) sau îmi doresc să fiu altundeva decât sunt în momentul de faţă.
Nu ştiu dacă mă alătur şi eu trendului de bloggeri care scriu cărţi, eu vreau doar să scriu despre ce simt într-un fel care pare nepotrivit comunicării pe blog. M-am apucat de o carte, şi o să redau mai jos câteva rânduri care descriu sărbătoarea care se apropie. Cartea se va intitula “Drumul meu” şi am ales un fragment de la început, cu menţiunea că nu este un teaser.

L.E. O găsiți pe link-ul cu numele, au trecut cam 5 ani de când am scris postarea asta. 🙂

“E deja vineri înainte de Paşte, alerg ca o bezmetică dintr-un capăt în celălalt al casei, mă grăbesc să prind rata. Trebuie să apuc să-mi spăl hainele la Bucureşti, azi plec, mâine la prânz mă întorc. Vine şi mama, a reuşit să-şi ia concediu. Întorc colţul unui preş de la colidor ca să ţină uşa deschisă. Mai arunc un ochi să fie totul la locul lui. Perdelele sunt proaspăt apretate, la fel şi mileurile. Toate paturile au câte un cearceaf care atârnă până aproape de podea, cearceafuri brodate, şi o velinţă din cele făcute de mamaie când lucra la război. În casă miroase a săpun de casă şi Pronto.

***

– Irino, haida!

Deschid un ochi, mă ridic în cot, să văd peste Roze, eu dorm la perete. Mamaie se uită pe geamul nostru cu mâinile făcute căuş. Nu se vede în cameră din cauza soarelui. Îi strig că venim. A băgat deja friptura de miel în cuptorul de la sobă, miroase până la noi. Cred că bucureştenii nici nu s-au trezit, dar ea vrea să-i întâmpinăm noi. Mă întind puţin. Mă uit la ceas, am dormit cam 6 ore. Mă duc la baie şi sau puţin pe gânduri dacă să mă spăl pe faţă şi pe dinţi. Decid să mă spăl.

– Hristos a înviat!

– Adevărat a înviat! îmi răspunde mamaie.

E o zi superbă de aprilie, nucul nici nu a apucat să facă florile alea hidoase care arată ca nişte omizi.

– Vezi că e cana pe buduroi! Te-ai spălat?

– Nu m-am spălat, bre! mint. Mă duc spre puţ, şi pe marginea lui, adică pe buduroi e cana verde smălţuită în care e apă şi un ou înroşit. Mă spăl aşa superficial, iau iar Paşte (de unde şi dilema cu spălatul pe dinţi).

Iese şi Roze, îmi zâmbeşte complice şi face şi ea ritualul de spălare. Pe aragaz deja sunt aşezate cele două ciorbe tradiţionale de Paşte, una de miel şi una de cocoş. Mamaie le-a pregătit de ieri, acum le pune borş şi leuştean.

Tragem masa mare afară şi începem să o pregătim. Nu putem să vorbim nimic despre noaptea trecută, mamaie aude bine şi nu prea e de dorit. Nouă nu ne trebuia decât ceasul, că ştiam ce aveam de făcut. Trebuia să plecăm împreună şi să ne întoarcem împreună. Acum fiecare rememora seara, sărutări nesfârşite când timpul se dilată, respiraţia lui pe gâtul tău. Cum te agăţi stângaci de gâtul lui sau îl cuprinzi de mijloc şi speri să nu-ţi dea drumul niciodată.

Gata, prima maşină apare la poartă. E mama cu tata şi Kati. Tata are o Dacie 1310 galbenă, e cea mai răsărită maşină a familiei de până acum.

– Hristos a înviat!

– Adevărat a înviat!

Ne pupăm din nou. Cu mama, că tata nu are manifestări de afecţiune în public. Îi simt parfumul fin, de mamă. Oamenii care vin de la Bucureşti miros mereu frumos. Noi nu ne dăm seama că oricât ne-am spăla şi parfuma, îţi intră în piele mirosul de fum, de mâncare, de casă bătrânească. Apoi vin pe rând părinţii lui Roze şi fratele mamei cu soţia şi cei doi băieţi. Mai aducem o masă din casă, le lipim, aducem şi toate scaunele din casă. Nu ştiu care e agitaţia cu masa asta. Punem pe masă brânză, ceapă verde, ouă într-un coşuleţ special, drob cald. Cică totul trebuie să fie perfect. Dar piesa de rezistenţă e ciorba. Eu cu ciorba nu mă omor, dar mănânc de dragul ei. E singura dată din an când mănânc miel. Dacă aş putea, aş face o poză acestei mese şi oamenilor din jurul ei. Suntem toţi! Mama care mănâncă delicat, dar savurează fiecare îmbucătură. Tatăl lui Roze vorbeşte mult şi repezit, poveşteşte ceva despre un popă. Roze îmi zâmbeşte de peste masă, se bucură şi ea de reuniune. Unchiu-miu face nelipsitele glume cu mine copil: Mai ştii fa, când erai mică şi curgeau băşinile la curu’ tău?! He, he! râde tot el satisfăcut. Şi mamaie în dreapta mea, în capul mesei, puţin obosită, dar mulţumită că toată lumea are tot ce trebuie. În farfuria ei tronează capul de miel fiert în ciorbă. Aş vrea să fac o glumă, dar nimeni nu sesizează ridicolul situaţiei cu ochii mielului privind nedefinit din farfuria ei.

Gata, masa s-a terminat, se retrage care pe unde, până la friptura care o să ne reunească pe toţi. Roze şi cu mine ne luăm un desert şi un pahar de Pepsi şi ne retragem în casă. Ne-am culca şi noi, dar nu ne lasă entuziasmul serii precedente. Suntem fericite.”

Las la final un fragment dintr-o prezentare susţinută de autoarea cărţii “Eat, Pray, Love”.

“And people would say, “Aren’t you afraid you’re never going to have any success? Aren’t you afraid the humiliation of rejection will kill you? Aren’t you afraid that you’re going to work your whole life at this craft and nothing’s ever going to come of it and you’re going to die on a scrap heap of broken dreams with your mouth filled with bitter ash of failure?

The answer – the short answer to all those questions is, “Yes.” Yes, I’m afraid of all those things. And I always have been. And I’m afraid of many, many more things besides that people can’t even guess at, like seaweed and other things that are scary. But, when it comes to writing, the thing that I’ve been sort of thinking about lately, and wondering about lately, is why? You know, is it rational? Is it logical that anybody should be expected to be afraid of the work that they feel they were put on this Earth to do.”