M-am străduit aseară să termin cartea “Semnătura tuturor lucrurilor” de Elizabeth Gilbert. Nu mi-a plăcut recunosc, dar o admir pe Elizabeth și m-am chinuit cu lectura ca să-mi demonstrez cumva că admirația mea se reflectă în consecvență. Nu e o carte proastă cu siguranță (cred că traducerea în română îi face un deserviciu), dar pur și simplu nu am găsit nimic pozitiv – no silver lining. Sau poate că m-am obișnuit cu recompensele ușoare, chiar și în lectură. Adică existența este suficient de abrutizantă, nu vreau să citesc despre viață dedicată studiului , chiar dacă acesta presupune o contribuție semnificativă pentru viitorul semenilor tăi. Poate că suntem prea asaltați cu rețete de fericire și contribuție la binele altora că nu mai e loc de mai mult, sunt saturată. Cine decide când mi-am făcut datoria față de societate?! Eroina cărții a venit pe lume, a învățat, a muncit, a iubit fără speranță, a mai muncit și apoi a murit. La un moment dat primește vestea că trei oameni dragi ei au murit, ea fiind prea departe pentru a ajunge la înmormântarea lor.

“There is a level of grief so deep that it stops resembling grief at all. The pain becomes so severe that the body can no longer feel it. The grief cauterizes itself, scars over, prevents inflated feeling. Such numbness is a kind of mercy.”
― Elizabeth Gilbert, The Signature of All Things

Termin cartea și mă culc relativ afectată de final. Visez niște chestii extrem de dubioase: stau pe malul unei mări și cerul reflectă marea și o barcă. Visez oameni care nu mai sunt, mă visez pe mine plângând deznădăjduit în fața unei oglinzi cu fața ciudată, suptă. Plâng de tristețea trecerii timpului. Concluzia firească: nu mai citesc! 🙂

Motivul pentru care o admir pe Elizabeth (pe lângă faptul că e o carte documentată temeinic) este că nu s-a lăsat descurajată de oamenii care i-au spus că nimeni nu mai citește. Care e contribuția ta la binele societății atunci când scrii o carte? Am tot încercat să-mi răspund la această întrebare și cred că speranța mea este să poți oferi un moment de detașare. Fiecare alege cum interacționează cu cartea respectivă, e responsabil pentru ce simte, dar important e să simți, să nu lași amorțeala să-ți cuprindă sufletul. Datoria mea către societate e cea care decid eu să fie și probabil că nu va fi cuantificabilă. E bine, nu jelim asta. Jelim oamenii care ne-au atins viața la un moment dat și scurta interacțiune cu ei ce ne-a îmbogățit existența pentru totdeauna. Eu nu cred că ești considerat uitat atunci când nu mai e nimeni care să-ți rostească numele, ești uitat când ai ezitat. Așa cum eroina cărții preferă să nu publice descoperirile ei de teamă că ar părea nesemnificative raportat la alte lucrări științifice. Sau poate că nu erau complete, sau perfecte sau uneori căutarea unei concluzii devine irelevantă. Deseori aud că mă gândesc prea mult la lucruri, că le întorc pe toate părțile și asta mă face nefericită. Poate! Dar mă face fericită să scriu despre cercetări neobosite și despre iubiri fără speranță, despre viață adevărată imaginată (mie mi-e prea frică să o trăiesc) și nu ezit, idealistă fiind:

“Who will ever kiss this encyclopedia of a head?”
― Elizabeth Gilbert, The Signature of All Things

P.S. Astăzi a trecut în neființă unchiul Miși care zicea despre mine: “Ești țăpănucă, nepoată!”. Asta însemna: ești frumoasă chiar dacă ești grasă, adică cel mai frumos compliment! R.I.P