Nu știu ce m-a apucat să mă uit la TVR zilele astea, mai exact la un documentar despre revoluție și despre copilăria în timpul comunismului. În afară de faptul că rămăsesem pironită în fața televizorului, cred că și cu gura deschisă, m-a intrigat reacția unora dintre cei intervievați. Nu o să spun cine, pentru că pe unii îi admir mult. Ce m-a intrigat a fost ușurința cu care vorbeau despre copilăria lipsită de afecțiune și despre copii multilateral-dezvoltați. Am simțit că nici nu am dreptul să comentez, că eu nu am prins decât 8 ani de comunism efectiv. Îmi aduc aminte totuși că la Crăciunul din ’89 am găsit în pungile părinților portocale și o ciocolată bună cu o cremă moale și delicioasă. Dar copilăria mea și adolescența au rămas marcate totuși. Nu de lipsuri neapărat, ci de faptul că părea că tot e cineva care te veghează permanent să nu faci excese. Deși nu mai exista colivia noi am continuat să ne comportăm ca și cum nu se schimbase mare lucru.

S-a făcut o lună deja de când mi-am schimbat jobul, schimbare de la companie de stat la privat. O lună în care toată lumea mă întreba cum mă simt. Ce să zic? Am tot răspuns că relația mea cu fostul angajator e de tip Sindrom Stockholm. La asta mi s-a răspuns că cine m-a răpit. Iată ce ne spune Wikipedia: Stockholm syndrome consists of “strong emotional ties that develop between two persons where one person intermittently harasses, beats, threatens, abuses, or intimidates the other.” (citat dintr-un articol de Ian K. Mackenzie). Acum pare că sună prea dur și poate am exagerat și eu, dar voiam să subliniez faptul că tot te atașezi emoțional. Te obișnuiești cu mediul de lucru, cu hârtiile multe și inutile, cu economia la de toate încât e normalitatea ta. Te-a durut, te-a omorât? Nu! Deci te-a făcut mai puternic. Ideal pentru a supraviețui trebuie să ne adaptăm, nu o zice numai Darwin, o spune istoria recentă. Faptul că suntem rezistenți la anumite lucruri care ar putea trece ușor drept abuzuri, nu ne face neapărat adaptați. Nu mi-am propus ca această postare să sune tragic, dar ieri seară am avut un dialog interesant cu un angajat al H&M. Era aproape ora nouă seara când așteptam la casă să plătesc cadoul pentru al 7-lea Moș Crăciun care va veni la școală. Tipul de la casă mi-a zis ceva, eu eram cu gândul aiurea și l-am rugat să repete cu scuza că dorm puțin pe mine. El a zâmbit, eu i-am zis că îmi pare rău că sunt unul din clienții care îl torturează la ora aia. Răspunsul lui a fost cel puțin bizar: Lăsați doamnă, e în regulă… știți noi… cu Sindromul Stockholm! Păi cum măi băiatule?! Și voi, poate! 🙂

Acum ce pot să mai adaug: suntem toți victimele consumerismului, hărțuiți permanent de reclame, ne cumpărăm tot timpul ceva care să suplinească lipsa alintului și a cocoloșelii din copilărie. Și ce?! Suntem aici, nu? Am crescut, suntem ok-ish, dar nu o să fim niciodată bine. Recitesc zilele astea “Intelectuali la cratiță” și acolo am aflat că exista o vreme (probabil nici nu mă născusem) când puteai să faci distincție între un desert de mizerie și desert de sărăcie, neavând idee de cum arată un desert pe bune. Cel mai mult îmi place cum scrie Dan C. Mihăilescu despre mâncare și copilăria lui în cartea respectivă. Dar mai zice și: “Nu mi s-a spus mereu decât că supunerea e sfântă, că trebuie să bat la ușă înainte de a intra (cu ochii în jos), că trebuie să-mi fac datoria să lucrez exclusiv întru binele celorlalți, într-o vrednică, patriotică uitare de sine.” Nu pot să scriu cu ură pentru că am învățat în timp să simt moderat. Și atunci când scriu doar pentru mine mă temperez, să nu supăr pe cineva: “O să fie pâine, o să fie ploaie, o să fie mâine, măi!”

Crăciun fericit!

sursa foto: pixabay.com