Oricum aveam de gând să scriu ceva despre Valentine’s Day, dar a fost ciudat că ieri noapte ne-a întrebat ăla micu’ cum ne-am cunoscut. L-am lăsat pe tatăl lui să înceapă povestirea cu: Era pe la 1900 și ceva. Nemții înaintau spre Oituz… De fapt chiar așa era: în 1998 într-o zi de sâmbătă, când la ProTV se difuza ceva cu Generația Pro, Gianina era funny și Vintilă fratele tot nu avea păr. Eu îl cunoșteam pe el de mai puțin de un an, dar a rămas în istorie că această sărbătoare americană a marcat începutul relației.

Cum e o relație cu o persoană (aceeași persoană) timp de 19 ani?! E greu, nu are rost să mint. Am încercat să ne căsătorim civil tot pe 14 februarie (2005), dar nu am reușit cu programarea la sectorul 2. Cum e să fii căsătorit de 12 ani?! Tot greu, dar suntem încă tineri, deși corpul ne trădează uneori. Nu poți să trăiești în România, să fii tânăr și îndrăgostit și să crezi că asta e o poveste cu happy end. Măcar am făcut nunta înainte de denominare, așa că am avut o scurtă iluzie de bogăție. 🙂

Tot coincidența a făcut ca ieri să urmărim un film foarte interesant, un film pe care nu l-am fi ales în mod obișnuit: Mountains May Depart. E vorba despre viața unei tinere femei din China la 26, 40 și 51 de ani. Mi-a plăcut mult filmul pentru că oricât de mult am vrea nu putem să nu ne asumăm hotărârile de la 20 și ceva de ani. Nu există om în generația mea (consider aici pe toți cei născuți după  1975) care să trăiască cu impresia  că a avut o viață de poveste. Sau care, văzând contextul politic actual, să aibă iluzia unei continuări de poveste. Poți doar să te gândești că o să le ducem pe toate, că viața merge mai departe. Nu am trăit o poveste de dragoste așa cum e în filme, nu pentru că nu se putea. Nu cred că avem capacitatea să vedem filmul/drama pentru că suntem prea speriați de fericire. Pentru cei care se întreabă care e secretul unei relații de lungă durată, eu le spun că nu e niciun secret. Uneori merge, alteori nu. Nu rezistența e cheia, ci tot ce poți să extragi din asta, inclusiv înțelepciune. Poate că o să speri până la adânci bătrâneți că totul o să fie bine, că o să fie un timp și un loc când o să te ocupi de dragoste. Acum suntem prea ocupați cu facturi, școală, boli de sezon, boli de vârstă mijlocie, lipsa unei case, a unei mașini, a unei vacanțe. Orice evadare din toate aceste obligații nu poate fi decât una de scurtă durată (și da, aici vorbesc despre înșelat) și va trebui să ți-o asumi tot ca un om mare.

Poate peste 10 ani o să dictez aceleași cuvinte unei conștiințe colective care o să o asimileze ca pe o informație inutilă dint-un trecut primitiv. Sau poate că o să mă gâdesc că eu sunt printre puținii norocoși care s-au căsătorit cu dragostea vieții lor.

“The hardest thing about love is caring.” (Mia in the Mountains May Depart).

P.S. Poza e din august 1998. 🙂