Știți termenul ăla cu viața care ți se derulează în fața ochilor în momente critice – ca de exemplu atunci când aproape ești lovit de o mașină. Mie nu mi s-a întâmplat așa ceva decât la ultimul atac de panică, adică acum vreo săptămână. Nu cred că este cititor al blogului care să nu fie familiarizat cu atacurile de panică. Dacă nu ai experimentat unul, mai mult ca sigur ai fost safe person al cuiva drag. Pentru că știm cu toții că de la atac de panică la agorafobie e doar un pas. Eu mă alint uneori crezând că îndărădnicia de a merge cu troleul 69 se numește agorafobie. Ei bine, cred că se numește frică de mizeria din jurul nostru, iar oamenii care circulă cu metroul par ceva mai spălați –  cel puțin la orele de vârf.

Ieri am făcut vizita anuală tradițională la mall-ul din Băneasa pentru ceea ce numesc eu reality grip. Asta înseamnă că mergi să contempli ce mai face high-life-ul din care pretinzi că nu vrei să faci parte. Când mănânci o înghețată Hagen Dazs lângă o lava cake și te cam doare la bașcheți că nu i-ai făcut poză. Îți dai seama că trăiești în altă lume abia când vânzătoare de la Timberland îți face binecunoscuta radiografie cu diagnostic sigur: #sărac. Pentru că da, ești sărac dacă nu vrei să cumperi ghete de 800 de lei cu care să calci în rahat de câine când te îndrepți spre gura de metrou. E un fapt dovedit că cine are astfel de încălțări nu calcă, doar plutește și în niciun caz nu are contact cu metroul. Mă oftic, asta e sigur!  E ca gluma aia cu: Ajută-mă, Doamne să câștig la loto pentru a-ți dovedi că banii nu mă schimbă! Și după ce urmărești spectacolul lumii, îți iei ceva la pachet de la Paul, ca să savurezi acasă, în tihnă, ca un sărac ce ești (pe bonuri). M-a distrat vânzătoarea de la Paul pe care am rugat-o să pună un covrig ceva să rotunjească la numărul de bonuri: Mai aveți un leu 80? Am, și dacă vreau plătesc cu contactless ca să ne-o măsurăm. În fine! Ajunsă acasă îmi pregătesc cele mai bune paste proaspete cu somon, mărar și smântână dulce și alegem un film. Ca să ne uităm și la viața altor amărâți.

Ieri am ales The Sweet Life pentru că era prima oară când întâlneam termenul de dramedy. Concluzia a fost că îți trebuie mult simț al umorului ca să râzi la acest film. Și râsul e trist și chinuit. Doi oameni care decid să se sinucidă, doi oameni care frecventează același terapeut. Nici măcar nu poți spune că sunt peticiți, așa sunt de mari găurile din sufletul lor. E un film despre durerea rănilor care nu se văd și o melancolie mai mare decât a lui Lars ăla. Partea sexuală e cea mai tristă:

Ea: I have sex, but I gave up on orgasms! (am reprodus eu).

Ea despre el (he couldn’t get it up): Not having sex with you was the best sex I’ve ever have.

Astea sunt first world problems! Când știi că te-a părăsit la altar și  nu ai vrut să afli de ce, pentru că riscai să constați că a avut dreptate! Și ai devenit un adult semi-funcțional căruia nu i se mai scoală pentru că nici perspectiva sexului nu înseamnă absolut nimic pentru tine. Sau poate frica de o boală incurabilă despre care nu știi decât că vrei (în secret) să te lovească. O boală care te face să nu mai știi cine ești sau un nivel de stres care te face inofensiv pentru orice femeie din jurul tău.

Astea sunt probleme reale! Și cum bine spune prietena mea Nicoleta, definiția săracului nu este: o persoană care nu are bani. Așa cum probleme reale nu sunt alea când te cerți pentru un cico (via Aleaxandra, tot prietena mea). Câmp cu flori, câmp cu flori! (de pe pexels.com)