Pe lângă faptul că mă amestec în discuții care nu mă privesc, mai am obiceiul de a spama oamenii. Din nou, nu mă mândresc cu asta, dar uneori mă ascund în spatele unor pretexte de intenții bune. Cea mai ușoară metodă de a spama este un link pe blog (sau mai multe), hence și modul cel mai popular de a crea conținut cu tentă de promovare prin intermediul blogului. Nu știu cum e cu mâna întinsă care spune o poveste, mi-e rușine să întind mâna. Dar uneori presupun că sunt oameni pe care o poveste i-ar ajuta și atunci încerc să le spun povestea cam cu forța. Cândva, poate înainte de blog, m-am hotărât că parte din misiunea mea e să ajut oamenii. Eu îl urmăresc pe Jason Silva, un om atât de cool, că în România ar putea să treacă (cu ușurință) drept tâmpit. Ia uite ce zice de storytelling – stories are a deciphering mechanism to extract meaningful patterns out of our lives. Ce poți să mai adaugi după?!

În fine, el a share-uit acest link. Cred că l-am citit de vrei cinci ori până acum. Nu e revelația secolului, e doar chestia aia cu iubirea de sine. Nu că nu ar fi important, doar că uneori stai și te gândești, rumegi gînduri negative cum că nu te-a iubit nimeni niciodată, că nu te-a ales, că nu te vede acel bad boy la care visezi și cu ochii deschiși. Dar dacă te uiți atent în urmă, obiectiv, o să-ți dai seama cum ai ratat semnalele pentru că erai prins (ă) în propriile scenarii. Cum cauți tu job și pare că toate ușile sunt închise, dar uiți de ofertele primite telefonic sau pe mail în momente în care nu căutai activ. Erau răspunsurile Universului la dorințe nerostite cu voce tare. Sau cum se uita un El oarecare la tine cu adorație și tu te uitai prin el la Făt Frumos care se îndepărta către apus (nu cu tine, evident). Le lipsea pancarta atârnată la gât, deși mă îndoiesc sincer că am fi văzut-o. Mi-a plăcut asta din articol: “We spend our time seeking out those who can make us suffer in ways that feel familiar.” Cu alte cuvinte nici nu ești dispus să încerci lucruri, respectiv alte chestii care îți aduc suferință. Asta e cam pe modelul oricărei sesiuni de epilare (la femei): inofensiv (lamă de ras), ceară (ok-iuț), epilator (auch!) și laser (OMG). Iubirea din adolescență îți trece și dacă te speli cu apă și săpun dacă mergem pe remedii clasice, după ceară dai cu baby oil, epilatorul uneori și cu antihistaminic, iar după laser direct cu Baneocin. Partea bună e că dacă știi că te doare așa cum te-a mai durut, strângi puțin din ochi, apoi constați cu încântare că nu a fost așa rău. I can take it! Nu știu alții cum sunt, dar eu am o rezistență la durere pe măsura orgoliului. Nu spun că mă doare nici dacă sunt aproape de leșin.

And then? Să o zic pe aia cu iubirea de sine, cu timpul acordat propriei persoane sau și mai frumosul concept de acceptare a sinelui? Aici nu zice nimeni cum să faci. Da, mă recunosc în articol, interacționez cu bărbați care se comportă așa începând cu tata, acolo unde doare s-a făcut o bătătură, așa și? Cum faci să ieși din buclă? Mi se pare foarte interesant că poți să suporți o durere familiară pe termen nedeterminat, mai degrabă decât o durere necunoscută (poate mai slabă ca intensitate). Până vine curajul putem să try to behave in disgusting ways și să-i convingem să leave us in painful but somehow psychologically gratifying ways. 

Hai (e)liberare! 😉

@pexels.com