Știu că abuzez deseori de limba engleză, fără să iau în considerare faptul că frumoasa noastră limbă abundă în cuvinte atotcuprinzătoare ca sens. De exemplu mâhnire – a experimenta o (ușoară) durere sufletească sau dezolare – mâhnire adâncă. Sunt definiții din dexonline, dar mă amuză cum pare că se ajută una pe alta și ambele se străduie să te bage într-un loc din care nu mai poți să te cațeri să ieși singur. Acțiunea cărții din care am împrumutat oarecum titlul se petrece pe la 1929 în timpul Marii Depresiuni – cam așa cum traversăm noi acum. Nici măcar nu mi-e frică să nu exagerez, pentru că așa se simte viața în țărișoara noastră. Oameni care fug care pe unde pot, de am ajuns pe locul 2 la migrația populației după Siria.

De prea multă vreme simt și eu că mă scufund în depresie, nu neapărat economică. Mi se pare că bate așa un vânt de neputință și pe timeline, că toate lucrurile de bine sunt răstălmăcite și capătă nuanțe urâțele când sunt preluate de niște oameni. Eu nu am ieșit la protest și mi-e cam rușine. În continuare mă chinuie durerea de spate și picior, le tratez, dar cred că nu mai am toleranță pentru durere. Nici măcar pentru durerea mea! Am impresia că acest corp mă sabotează să nu pot… Noul meu motto este: Știi cum e să te doară spatele și să ai și infecție urinară/diaree/gripă… completați spațiile libere. M-am adunat însă pentru a termina cartea Foamea. Sâmbătă am terminat-o, am plâns în timp ce scriam ultimele rânduri la orizontală (acasă nu pot să stau altfel). Am plâns de cât de ușor renunțăm la oportunități atunci când ne lovesc, dar am plâns și de faptul că suntem orbi (oarbe) de multe ori și trecem prin viață crezând că n-am avut nicio șansă. Înainte de culcare, stăteam pe marginea patului și îl auzeam pe ăla micu’ cum vorbește în continuu despre cât de bună a fost ziua lui. Despre cum a nins atât de frumos la țară, despre cum s-a jucat cu verișoara lui. Și mă gândeam că părem doi moșcalăi (noi părinții) care mai de care cu dureri de toate felurile. Atunci, fix în acel moment am avut revelația: trebuie să ies naibii din starea asta! Din starea de frică, de neputință, de durere și lâncezeală. Evident că nu e așa ușor, nici măcar nu are legătură cu ceva optimist, dar mi-am dat seama că e foarte ușor să aluneci… în jos. Vremea e gri, politicienii noștri sunt cum sunt, formularul 600 trebuie luat ca atare (e, nu e, nimeni nu știe!), e foarte posibil să nu avem pensie, să crească dobânzile, să ne mutăm la țară să creștem capre, etc. Citești despre oameni care au murit după o îndelungă suferință și erau cu doar 6 ani mai mari decât tine, comemorezi 10 ani de la moartea celei care te-a crescut, nicăieri nu se vede o portiță, o luminiță. Și peste toate astea, probabil că nimănui nu-i pasă că am scris eu o carte. Vestea bună este că a început să-mi pese mie și chiar o să fac o sărbătoare din asta. Nu pentru că merit, nici pentru că sunt specială, just ’cause eu sunt responsabilă să ies din starea asta.

“It’s no longer enough to imagine our way to a better state of body or mind. We must now chart our progress, count our steps, log our sleep rhythms, tweak our diets, record our negative thoughts—then analyze the data, recalibrate, and repeat.” din Improving Ourselves to Death . E un articol lung, dar esența lui o înțelegeți din titlu. Noroc că românul nu e romantic de fel (mai defel spre deloc) și țelurile lui sunt mai pragmatice. Eu sunt o româncă adevărată și nu vreau să mă întind să mor, încă.

Eu o să mă sărbătoresc, am decis! Vine Foamea! 🙂

fyi: eu sunt aia mică! 🙂