Am avut parte de cel mai ciudat weekend, încă mă bântuie amintirea lui. Pe lângă faptul că a murit bunica și am fost la înmormântare, am reușit să mă văd cu rude pe care nu le-am văzut de (prea) mulți ani și am avut cumva niște revelații. Cumva pentru că nu sunt revelații adevărate. În ultimele trei luni am muncit ca apucații (îmi place mie cum sună asta), sperând să îngrop în muncă faptul că de mult prea multă vreme nu mai fac nimic pentru mine. Că a devenit totul prea comercial, viața în sine a devenit comercială. Că am uitat să “punch those keys”, mi-am respectat doar promisiunea făcută în urmă cu 4 ani – de a scrie cel puțin săptămânal.

Și atunci și acum mi se pare că blogul meu e oversharing, deși mama mă ceartă că ideile mele nu au profunzime. Mi-e frică să scriu lucruri cu profunzime pentru că e foarte posibil să le citească cineva. Sună aiurea rău, dar cam așa e. Mie mi-e frică să rămân singură cu mine și cu scrisul meu. Tot timpul îmi caut anturajul în care să nu pot să plâng sau să ascult ceva pe repeat și să las să se exprime tot ce e interior. E un soi de intimitate pe care o împărtășesc într-un spațiu public cu speranța că nimeni nu o să o remarce. Dacă ar fi să scriu tot ce îmi trece prin cap, mi-e teamă că aș șoca sau poate că aș deranja. În ziua în care mă duceam către înmormântarea bunicii am aflat de moartea lui Anthony Bourdain și mă gândeam ce irosire. La fel cum mi se pare irosire ca un prieten din copilărie, un om super smart, a ales să se refugieze în studiul bibliei pentru că nu poate să facă față realității. Și mă gândesc, ce rahat avem noi mai special că facem ce se așteaptă de la noi, că trăim viața cu micile noastre revolte mocnite pe care le punem pe fb?! Când naiba am ajuns atât de cinici?! Când am ajuns să ne vedem doar la înmormântări cu cei cu care împărțeam micul dejun în copilărie?!

Mă gândesc și la fiul meu, la cum ar trebui să-l plimb prin țară să cunoască oameni și locuri care au însemnat ceva pentru mine cândva. Asta după ce mă întreb de zece ori dacă nu vom deranja, dacă oamenii ăia ne vor în viața lor. M-am trezit zilele astea jelind-o pe bunica, deși cred că era un soi de urlet interior legat de lipsa ei de afecțiune către mine. Și ea părea să facă tot ce se aștepta de la ea, în termenii ei. Și eu fac la fel și îmi doresc ca oamenii să mă vrea. Unii oameni, în termenii și condițiile mele. Mă gândeam la copilul lui Bourdain și la ce nedrept e pentru un copil să creadă că cineva nu a ales viața și cumva pe ei. Avem datoria să ne căutăm pe noi toată viața și uneori poate facem și chestii egoiste, cum ar fi copiii. Perspectiva cuiva care ne poate iubi necondiționat e totdeauna mai plăcută decât orice altceva. Am pe repeat Follow your fire și mă gândesc dacă mi-am urmat focul interior, ăla de a servi ca inspirație pentru ceilalți. Inspirația să fie tot ce pot să fie până când decid ei că pot, iar apoi să renunțe. Liberatea aia de care sperăm să ne bucurăm toți, de a fi noi înșine cu limitări cu tot. Să poți să spui – nu pot să te iubesc pentru că mi-e teamă să devin vulnerabil. Să nu trebuiască să te asiguri mereu de recurența sentimentelor lor. Să poți să lași lucrurile stricate când sunt cu adevărat stricate și să alegi să trăiești în ciuda lor.
Am întrebat-o pe soră-mea (parcă v-am spus că e oglinda mea) de ce mă iubește. Nu are rost să scriu aici ce mi-a răspuns, dar era frumos cum mă vede ea. Am prostul obicei de a îndulci postările pentru a le face citibile, share-uibile sau mai știu eu ce. Azi nu o să fac asta, azi o să redau situația din teritoriu cu o expresie folosită de un prieten: E belită!

Sunt în al 37-lea an de viață, pare că îmi trăiesc visul de freelancing, dar mai bine de jumătate din colaborările mele pe scris sunt chestii de compromis. Nu am locuință proprie, nu am salariu fix, nu am program, nu am siguranța zilei de mâine. Sunt obosită mai tot timpul și atunci când mă întâlnesc cu oameni care îmi sunt dragi suntem toți preocupați de profesie și altele asemenea. E adevărat tot ce se spune despre freelancing, sunt încă în pijamale (în chiloți chiar), la ora 12, ora la care scriu asta. Nu e niciun glamour în a lucra de acasă, dar e foarte cool pentru un job creativ și câștigi nenumărate ore pe care le-ai pierde în trafic. Sunt Irina, absolvent de Statistică la ASE, am luat 7 la bac la română oral vorbind liber despre poezia lui Eminescu și tot 7 la scris. Am avut joburi dintre cele mai diverse care mi-au permis să studiez natura umană și să câștig niște prieteni pentru toată viața. Nu am un job concret în prezent, dar pretind că sunt creative writer pentru că sună bine. Încă mi-e drag de ceea ce scriu și aș vrea ca oamenii să-mi citească scrierile, dar nu pe mine ca om. Pentru că sunt defectă și vulnerabilă, pentru că mereu caut slăbiciunile celor care mă plac fără un motiv anume și pentru că mă cred dark and mysterious și astfel mai bună decât ei. 

“[When I die], I will decidedly not be regretting missed opportunities for a good time. My regrets will be more along the lines of a sad list of people hurt, people let down, assets wasted and advantages squandered.” (Anthony Bourdain)