Empatie

Am mai scris zilele astea și am șters. Sau am pus la păstrare. Sunt supărată. Pe viață, pe oameni lipsiți de profesionalism și pe mine by default. Și nu sunt pregătită să dau drumul unor oameni… de tot. Nu-mi plac lucruri definitive. Acum mai puțin de un an credeam că o să o pierdem pe bunica paterna și am scris asta. N-am pierdut-o încă, dar suntem pe aproape, cumva ne așteptăm să se întâmple în orice clipă. La ea acasă, un apartament semidecomandat din Gherla, pe peretele de lângă pat, e un portret al ei făcut după poza de buletin. Sunt voci care spun că semăn cu ea, mie însă mi se pare că foarte frumoasă și nu aș putea să semăn cu ea.

Uneori mă gândesc că aș vrea să moștenesc de la ea doar anumite trăsături și alea au legătură cu talentul la gătit. Deși am scris mereu despre mamaie și moștenirea ei gastronomică, la bunica era adevărata nouvelle cuisine. Glumesc, dar privind cu ochii de atunci, totul capătă proporții fabuloase. Mic-dejun demn de semi-regi: conservă din sardine în sos tomat frecată cu unt, brânză proaspătă și pastă de ardei ungurească, mămăligă pe pături (straturi de mămăligă cu unt și brânză de burduf), griș cu lapte sau macaroane cu miez de nucă măcinat și zahăr tos, pâine neagră cu unt, caș și ardei. Alături se servea mereu lapte cu cicoare (era nașpa cicoarea) sau ceai de măceșe cu lămâie și miere. Multă miere. La prânz erau mereu două feluri, știu că am mâncat și ciorbă de urzici și nu m-a deranjat și seara ceva ușor. Copiii nu umblau în frigider niciodată. Cămara era așa cum trebuie să arate o cămară cu dulcețuri etichetate, miez de nucă în pungi de hârtie, un lighenaș cu fructe sfrijite, dar bune. Bio cum ar veni. Copiii primeau înghețată și foarte rar sirop cu apă minerală Biborțeni. Eram spălați și disciplinați timp de vreo lună pe an, până sunam eu acasă cu taxă inversă și rugam să ne cheme părinții. Ar fi trebuit să-mi placă, totul era așa cum credeam eu că va fi și la mine acasă. În dulapurile de lemn de trandafir (am aflat mai târziu din ce sunt, nu vă hazardați) erau stivuite cearceafuri apretate și parfumate, toate la dungă.

… înainte să vorbesc despre ea la trecut… Ziceam că era frumoasă, dar bunica era rece. Acum că m-am gândit mai mult la ea, cred că îi lipsea empatia și cândva își promisese (a avut o copilărie grea) să spună exact ce simte. Asta te scutește de alte dileme, dar e neplăcut pentru ceilalți – fix ca atunci când te stingi. Aș vrea să spun că eu sunt mai bună, dar nu sunt. Postarea de care mă apucasem zilele astea conținea o expresie des întâlnită la bunica: Gura bate curu’! Ea era personificarea acestei expresii, dechidea gura și își asuma tot ce urma să scoată pe ea. Aia zic, că eu mă cred mai bună pentru că nu le spun cu voce tare, dar le gândesc și se simte. Probabil că nu o să ajung la 90 de ani în ritmul ăsta. Ceea ce părea că e lipsă de considerație pentru ceilalți, era (cred, sper!) felul ei de a se apăra. Bunica făcea cele mai bune prăjituri din lume: televizor, piersici și o unele care se numesc micile fragmente. Prin mâncare ne comunica dragostea. Și eu fac la fel. Îmi lipsește empatia și mi-e frică mereu ca ceilalți să nu mă facă să sufăr. Forrest Gump zicea: ‘My mama says that stupid is as stupid does.’ I sure hope I didn’t turn out stupid!

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s