Ăsta e motto-ul copilăriei și adolescenței mele. Acel ceva bun nedefinit care implica un desert neapărat, dar acum îmi dau seama că trebuia să exprime o stare sufletească. Ceva-ul ăsta e uneori și o cafea cu sirop de la Starbucks alături de o prietenă sau o seară oarecare de miercuri când ai mâinile reci și ții cana de ceai negru cu bergamotă aproape de față, să- i inspiri aroma.

Nu m-am apucat să sărbătoresc Ziua Recunoștinței mai devreme, doar că mi-am dat seama că număratul binecuvântărilor nu e totdeauna înălțător. Nu sunt o persoană pozitivă, nici măcar nu sunt veselă, sunt funny in a bitter way. Chestia asta e uneori dezarmantă pentru interlocutorii mei și mulți nu apucă să treacă peste interacțiunea inițială. Întotdeauna m-am definit ca o femeie foarte hotărâtă, chiar și în momentele în care poate era bine să aștept. Mi se pare că totul e atât de nesigur în jurul meu încât trebuie să-mi fac ancore din mers: ritualuri care să-mi dea siguranța că dacă nu mai e nimic pe care să mă pot baza – sunt eu, I am my own rock. Sunt oameni care mă caută să-mi ofere de lucru și uită să dea un feedback. Pentru unii chiar fac o analiză de business (evident pe comunicare și social media) și dedic timp, totuși ei uită să sune înapoi. De cele mai multe ori am impresia că plictisesc cu insistența de a respecta cuvântul dat. Sunt excesiv de sinceră și deschisă… iar pentru prima oară exersez să fiu ok cu mine. Da, știu că se scrie mult pe tema asta cu împăcarea cu sinele… chiar nu e vorba de asta. Cumva s-au amestecat niște concepte în capul meu, probabil de la citit prea multă literatură de o anumită specialiate. Cum că dacă ești împăcat cu tine și ce poți să oferi, oamenii vor veni către tine. Adevărul este că unii vor veni, alții nu. Și alegerea lor nu o să aibă mereu legătură cu ce poți să faci. Sunt momente în care trebuie să insiști și altele în care să respecți liberul arbitru. E o vorbă care circulă la noi în familie: cine te caută, nu te caută ca să-ți dea ceva. Experiența ne-a arătat că așa e, dar nici tu nu poți să oferi dacă nu ai nimic de dat.

Așa că mai stau pe loc o vreme și urmez doar acele porniri care simt eu că merită. Ceea ce simt eu pentru scris și pentru viitor se rezumă la adaptarea replicii din Mexicanul: When you love something, how do you know when enough is enough?! Well. you don’t… și e ok să mănânci desertul înainte ca să fii sigură de ceva… 😉