În mod tradițional scriu de 14 februarie, de obicei le pregătesc din timp. Acum aș fi scris de filmul Good luck to you, Leo Grande! – impecabil, apoi am văzut Taximetriști și am fost recunoscătoare că trăim într-o țară de oameni talentați care pot surprinde atât de bine realitatea frumoasei țărișoare. Dar o să scriu despre altceva. Azi am fost la un interviu pentru un job, e primul interviu după nenumărate respingeri. Nu m-am pregătit special pentru interviu, mi-a plăcut că a fost setat pentru o dată de 13, mă ghidez cât pot după ce whatever is meant to be it will be. A fost de departe cel mai interesant interviu la care am luat parte, iar asta înseamnă evident că eram departe de zona de confort. Am plecat de acolo cu senzația aia: Hai să ne mai certăm o dată că m-am gândit la niște replici mai bune! Nici nu contează care va fi outcome-ul, omul din fața mea mi-a spus la final că se vede că am niște frustrări. Merg pe jos de la interviu și rumeg întrebările la care aș fi putut să argumentez mai bine, îmi dau seama că sunt prea aproape de Mara Mura ca să nu-mi ofer niște dragoste. Au acum o serie de torturi acoperire de bezea moale – May the good Lord bless their hearts!

Dedulcită acum, dau să merg spre metrou, deși simțeam acut un nod în gât. Mă surprinsesem și eu la interviu cu vocea gâtuită, dar era prea târziu pentru mustrări de cuget. Până să cobor la metrou mai că plângeam, era puțin penibil. Știți cum se face că lucrurile decurg bine dacă e să fie pentru tine?! Și dacă nu, se întâmplă tot felul de chestii: nu găsești Uber, nu ai ai ținuta potrivită, ai uitat ceva și te întorci din drum… La mine a decurs totul ok, mai puțin starea asta de smiorcăială. Ieri am aflat că a murit mama prietenei mele din copilărie, o femeie cu care am petrecut și eu timp. Era mai tânără decât mama și faptul că prietena s-a înstrăinat acum mulți ani, nu a făcut ca vestea să fie mai ușor de procesat. Practic nu procesasem și cred că m-am și îmbărbătat ieri să cred că nu ar trebui să mă afecteze. Pe de altă parte, sunt oameni pe care i-am strecurat prin cărțile mele, oameni care au avut un oarecare impact, poate chiar am mers ani buni pe aceeași cărare – să nu uit cumva că primele părți din Un loc doar al meu erau reunite inițial sub numele Drumul meu. De aproape un an să zicem mă străduiesc să integrez faptul că visul în care am investit o cincime din viață, nu e visul care să alimenteze pofte de Zabaglione servit cu vedere spre lacul Garda. E așa cum e, dificil de înghițit și mai greu de digerat. Mă uit acum în reluare la Shameless, va fi mereu no. 1 în top seriale, am scris mult despre asta aici. La final de serie 4, Fiona, cea care ținea familia laolaltă și își asumase rolul de legal guardian pentru cei cinci frați mai mici, o ia pe arătură un pic. Adică uită de îndatoriri și se întâmplă chestii aproape dramatice. Pentru că viața în South Side Chicago era grea, închisorile pline, e eliberată înainte de termen și probation officer îi spune că vine un moment în viață în care nu mai ai nicio scuză îți tragi chiloții de fetiță mare și decizi să faci alegeri mai înțelepte din ce se aruncă spre tine. Așa mă simțeam eu azi, ca și cum nu eram împăcată cu deciziile de fetiță mare pe care le-am luat, professionally speaking. Cum tot eu zic mereu că nu se rentează să plângi după laptele care a dat în foc, posibil să plâng și să mă împac singură că am luat cele mai bune decizii pentru anumite momente din viață.

Așadar, mâine se fac 25 de ani de când suntem împreună, Eugen și cu mine. Am vrut să facem cununia tot pe 14, dar ne-a ieșit câteva zile mai târziu: căsnicia noastră a ajuns la majorat anul ăsta. Nu știu dacă suntem mai înțelepți, dar sigur putem consuma substanțe ușoare de alterat conștiența (da, știu ce am scris). Trăim vremuri complicate, eu nu am fost pro exaltare sau optimism fără bază reală, pot să mă bucur că suntem și atât. Nepotul meu mi-a trimis tot azi un clip dintr-un interviu cu Bruce Lee care zice așa: It might sound too philosophical, but it’s unacting acting or acting unacting… nici eu nu știu de ce am primit asta, dar sună sofisticată… o fi stricată!

Poza e din aprilie 2007, Tunisia